Păcatul adamic a împărţit lumea în două. O seminţie de oameni ieşiţi din Cain, oameni pentru care Dumnezeu a pregătit potopul, şi o seminţie de oameni născuţi din Set, cu care Dumnezeu a hotărât să populeze cerul.
După ce a pronunţat condamnarea lui Adam, presupunând că el a fost creat direct la vârsta de treizeci de ani, acesta a mai trăit încă nouă sute de ani, suficient să vadă urmările nenorocite ale păcatului.
El a murit, dar înaintea lui în cer era neprihănitul Abel, întâiul om ucis. Al treilea om luat la cer a fost Enoh şi, cu cei trei, parcă Îl vedem pe Dumnezeu grăbit să umple paradisul, mai înainte ca Satan să reuşească să colonizeze iadul.
Fiul lui Enoh, Metusalem, a avut un destin interesant. Când s-a născut, Dumnezeu era hotărât să-şi spulbere creaţia prin apă. Momentul distrugerii, ca o trâmbiţă de groază, trebuia să fie dat de moartea lui Metusalem. Omul acesta se pregătea de o viaţă normală şi nu se gândea că Dumnezeu îi hărăzise cea mai lungă umblare pe pamânt a unui muritor.
Pentru că Dumnezeu e bogat în îndurare şi doreşte ca nici unul să nu piară, în dreptatea Lui, i-a pus lui Metusalem numele („Când va muri, va veni potopul”), iar în îndurarea Lui i-a lungit nefiresc viaţa, să poată cât mai mulţi să se pocăiască.
Nu ştiu când şi-a dat seama Metusalem că Dumnezeu îl ţine artificial în viaţă, dar cred că din ziua aceea s-a dus constant în audienţă la Creator cerând să-l slobozească în pace.
Parcă nu-l înţelegem când noi ne agăţăm de fiecare fărâmă de timp, de fiecare clipă de viaţă, de fiecare răsuflare, oricât de bolnăvicioasă ar fi. Risc să scriu că Metusalem considera că fiecare zi pe care o trăieşte este în plus, fără noimă şi nu-i decât o mare pierdere pentru el.
Ceea ce a înţeles el, a înţeles şi apostolul Pavel când a zis că pentru el e mai bine să plece în veşnicie.
Sătul de-al auzi pe Lameh lăudându-se cu crimele sale în faţa nevestelor, de a auzi toată ziua mugind turmele lui Iabal în drum spre abator, de fumul toxic al metalurgiei lui Tubal-Cain, sătul să audă în difuzoare manelele lui Iubal, Metusalem stătea în anticamera milei lui Dumnezeu, cerând strămutarea.
Metusalem ştia că cine moare mai târziu are parte de veşnicie mai puţină…
