Prima amintire pe care o am despre sărbătoarea naşterii Mântuitorului este aşezată în biblioteca memoriei, undeva pe primul raft, cel al copilăriei.
Ziua aceea era o zi ce se îmbrobodise cu zăpadă aşa cum babele de la noi din sat, obişnuiau iarna, să se înfofolească cu şaluri şi baticuri atunci când mergeau la biserică.
Seara după o zi grea de săniuş mă aştepta casa bunicilor cufundată în întuneric (statul comunist făcea economie de energie electrică). În casă era cald şi mirosea a cartofi copţi pe plita sobei.
Parcă-l văd şi azi pe bunicul, în penumbra unei cămăruţe de-o austeritate patriarhală, citind Scripturile la lumina unei lămpi afumate. După o masă, pe nerăsuflate, m-am aşezat lângă sobă în aşteptarea colindătorilor.
Atunci bunicul, din ungherul său, a început să povestească despre cum îngerii i-au colindat pe păstori în noaptea în care s-a născut Mesia. Bunicul reuşea să construiască din cuvinte, lumi pe care eu le vedeam aievea.
Eram acolo pe câmpiile Betleemului, teleportat în trecut, privind fermecat, cu ochii luminați de bucurie, la corul, îngerilor muzicieni, ce cânta primul colind din istorie.
Când deodată, de undeva de afară, se strecoară în casă un sunet zgribulit de acordeon împreună cu vocile îngheţate ale unor copii. Atunci, pentru o clipă, am avut certitudinea că aud cântând îngerii despre care tocmai îmi vorbea bunicul. Aşa că l-am oprit abrupt din povestirea lui şi i-am spus:
-Ascultă, cânta îngerii!
Deodată apoi peste casă s-a aşternut tăcerea. Ascultăm amândoi cu respiraţia tăiată colindul ce venea parcă dintr-o altă lume. Misterul angelofaniei noastre a fost însă repede elucidat de cuvintele bunicului:
-Ascultă, a zis el zâmbind, se aude şi un acordeon afară, ăştia sigur sunt îngerii de la Biserica Penticostală din sat.
P.S. De atunci am o dilemă, oare or fi îngeri care să ştie cânta la acordeon?
