N-ai cum să trăiești în zilele noastre și să nu fi observat provocările extraordinare cu care se confruntă credința. Pasiunea noastră pentru secularism, privatizare și consumerism a făurit o religie (de fapt, mai multe religii) care nu prea are nici în clin nici în mânecă cu viața în sine. Alături de modul în care secularismul a privatizat religia, în sensul în care a scos-o din domeniul public, influența consumeristă a creat un context în care alegerea credinței nu este doar o chestiune personală, ci o chestiune complet separată de istorie și de comunitățile care au creat aceste credințe. După cum remarcă profesorul David Wells: „Dumnezeu a fost înlăturat din centrul vieții colective, împins spre marginile arenei publice, devenind complet irelevant dață de mersul lucrurilor în această lume. Marxismul se sprijinea pe ateismul teoretic; lumea noastră seculară se sprijină pe un ateism în carne și oase în domeniul public, chiar dacă acesta coexistă cu religiozitatea privată” (1). Această prăpastie între public și privat, între sacru și secular induce forțat o teologie din care Dumnezeu lipsește în mare parte, neștiut în piața publică și care păstrează tăcerea, cu excepția cazului în care i se adresează cineva.
Între timp, pe lângă izgonirea lui Dumnezeu și ateismul practic care i-a ocupat locul, trăim deseori cu conștientizarea unei libertăți neînfrânate de a căuta și consuma tot ce ne dorim. Chiar dacă recunoaștem secularismul pentru ceea ce este cu adevărat, Wells ne avertizează: „Nu recunoaștem puterea viciată a bogăției chiar dacă o vedem așa cum este … Considerăm că abundența de care ne bucurăm este în esență inofensivă și, poate la fel de important, că am ajuns să avem nevoie de ea. Extraordinarele beneficii care-ți iau ochii în lumea noastră modernă, beneficii care acum sunt indispensabile pentru modul nostru de viață, ascund de fapt valorile care le însoțesc, valori care au puterea de a ne schimonosi viața într-un mod foarte nociv” (2). Mai mult decât o simplă chestiune de avere, apetitul nostru prăpăstios pe care ne repezim să-l împăciuim ca și cum am fi ceva zei înfuriați, ne duce la concluzia că noi înșinesuntem în centrul acestei vieți colective și că suntem un ecou al secularismului care spune că Dumnezeu este exact acolo unde-i este locul – într-un colț tăcut și ascuns. Chiar și în biserică se trăiește în practică această viziune, chiar dacă oamenii nu recunosc asta cu ușurință.
Această dihotomie degrabă acceptată între chestiunile de credință privată și cele de viață publică, contrazice trădarea identității pe care o oferă Isus ucenicilor săi. Speranța creștinului nu este ceva ce acesta poate păstra în sfera privată – căci dacă actul foarte public al învierii lui Cristos din morți nu a fost real, atunci însăși credința noastră pe care suntem obligați cultural să o ținem pentru noi își pierde rostul. Evenimentele vieții lui Cristos, ale morții și învierii Sale, precum și ale credinței care le proclamă, nu permit această dihotomie între public și privat, între spiritual și fizic și între sacru și secular. Chemarea lui Cristos este una care cuprinde orice spațiu posibil, lucru care face din „credință privată” o expresie greu de înțeles.
Cu toate acestea, chiar dacă provocările „ateismului practic” pot fi consecințele unui moment cultural unic, poate cei care se simt deznădăjduiți de curentele culturale vor fi încurajați de faptul că acesta nu este un mod de viață nou. Chiar dacă contextul și cauzele sunt cu siguranță diferite, atmosfera culturală din prezent poate fi comparată în mult privințe cu scena pe care o găsește Pavel în Atena. Aflându-se în fața acestor oameni, Pavel îi îndeamnă blând să cugete și să tragă singuri concluzia că filosofia lor se reducea la nici mai mult nici mai puțin decât ateism practic. În locul în care credința era aproape inexistentă, în care zeii erau recunoscuți dar necunoscuți și în care închinarea era adusă prin ritual, cu frică și uneori apatie, Pavel le prezintă Dumnezeul care există, Dumnezeul care poate fi cunoscut. Chiar dacă ne confruntăm cu provocări complicate și neînduplecate, Cristos ne aduce speranța contraculturală a unei vieți atinse de Dumnezeul prezent. Ateismul practic nu poate fi trăit concomitent cu Cel pe care-l putem cunoaște.
Am putea fi încurajați, așadar, în orice tentativă de a crede, căci oricare ar fi riscurile și oportunitățile lumii în care trăim, ne putem bucura de dragostea nesfârșită a Dumnezeului prezent. Și tocmai această realitate este cea care îl ajută pe orb să creadă, în ciuda obstacolelor impuse de propria noastră persoană. În privința acestor chestiuni legate de Duhul Sfânt, Jonathan Edwards, predicatorul secolului al XVIII-lea spunea: „Deși ne putem folosi foarte bine de argumente externe … care ne-ar fi de mare folos pentru trezirea necredincioșilor, dându-le de gândit și ducându-i la încuviințarea credinței sfinților autentici … nu există convingere spirituală …în afara celei care reiese din înțelegerea frumuseții și slavei spirituale a celor sfinte. O asemenea înțelegere nu poate fi decât un dar mijlocit de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu” (3). Iar Duhul continuă să miște chiar și în aceste vremuri pluraliste, privatizate și ateiste.
Jill Carattini este editor al programului Fărâme de veșnicie la Ravi Zacharias International Ministries din Atlanta, Georgia.
(1) David Wells, ”This Unique Moment: The Changing of the Guard and What It Means For Christians Today”, Modern Reformation, Sept./Oct. Vol. 4, No. 5, 1995, 10.
(2) Ibid. 11.
(3) Jonathan Edwards, Treatise on the Religious Affections (New Haven: Yale University Press, 1959), 307.
