Da, „creștinul” e un om foarte punctual. Știi când îți dai cel mai bine seama? Duminica. Când se apropie ora 12:00, știi că se pregătește de plecare. Încă nu e ora 12:00, dar te face să simți că mai e puțin. Crează așa un foșnet subtil… Se mișcă interesant captându-ți atenția și dându-ți de înțeles că timpul a trecut… Își îndreaptă pupilele spre colțurile ochiului privind la ceasul mare cu litere romane agățat pe pereții laterali, se întoarce cu tot corpul, dacă orologiul e așezat deasupra ușii de la intrare, sau se uită pe după vorbitor, dacă mașina de măsurat timpul e pe peretele din spate…
„Creștinul” punctual de Duminică aude „Amin!” și „țșșșt!” pe ușă afară. Fără „Pace!”, fără strângere de mână, fără „Doame-ajută!” Pentru el, mersul la biserică e doar mers, cum zicea un prieten drag mie, doar exercițiu fizic pentru întreținerea corpului. „Creștinul” de ultima zi din weekend își permite să sară peste ora în care frații se roagă. Încă nu și-a băut cafeaua. El întârzie la studiu, dacă se ține așa ceva, și nu pentru că ar citi acasă, dar doar pentru ora 12 e punctualitatea, nu pentru ora 9:00 sau 10:00, nu? Pentru el minutele în plus în casa lui Dumnezeu sunt parcă pedeapsă și devin motiv de discuții cu soția în timp ce se îndreaptă morocănoși spre casă. Trist e că au și copiii cu ei și ăștia vor învăța de la tata și de la mama. Mă întreb dacă nu cumva vor ajunge la fel…
Obișnuința e ca rugina. Încă mai funcționezi dar te strici cu timpul. Îți pierzi din aspect, din siguranță și din încredere. Devii dintr-odată foarte fragil și ai impresia că tot ce se spune „din față” e despre tine, ca și cum frații ar încerca să te lovească. Devii posomorât când intri în adunare și prinzi viață imediat ce ieși de pe ușile ei, de parcă viața adevărată ar fi afară. Obișnuința aduce plictiseala iar un om plictisit nu mai poate vedea binele pentru că a trăit prea mult în el și i se pare normal să facă parte din viața lui. „E răsplata mea, frate!”, ar putea spune.
Dumnezeu a rămas la fel. Tot plin de o dragoste prea greu de înțeles pentru noi oamenii. El își petrece TOT timpul gândidu-se la noi, uitându-se, ascultându-ne, vorbindu-ne și chiar luptând pentru noi. Ne-am obișnuit cu toate favorurile ăstea nemeritate (har) pe care ni le face și am ajuns egoiști, orbi, surzi, muți și leneși, în timp ce ne lăudăm cu o credință ascunsă în pământ. Resuscitare, fraților! Hai să mai trecem pe sub aparat! Ne zguduie puțin, dar ne împiedică să murim.
Azi e Duminică. Ce fel de creștin ești?
