Dumnezeu. Omniprezent. Omnipotent. Cel care cunoaște ce e mai bine pentru noi. El are imaginea de ansamblu a vieții noastre, dar știe și fiecare detaliu al acesteia. Noi. Furnici cu două picioare. Care mergem acolo unde inima ne poartă fără să luăm în calcul toate detaliile problemei. Uite așa, ne trezim la un moment dat prinși într-un labirint. Labirint al gândurilor, al multor alegeri care înclină balanța când într-o parte când în alta.
Atunci, îl rugăm pe Dumnezeu să ne arate drumul. Insistăm. Întindem mâini și îi cerem să ne poarte mai departe. Să ne ducă acolo unde crede că ne-ar fi mai bine. Unde are El nevoie de noi. Dar, știți, Dumnezeu nu are nevoie de noi. El poate să își facă la fel de bine lucrarea cu sau fără noi. Iar asta nu ar trebui să ne facă să ne simțim mai puțin valoroși, ci să înțelegem că favorul e de partea noastră. Că harul ne înconjoară în fiecare zi, prin faptul că deși nu are nevoie de noi, El ne vrea acolo. Dumnezeu ne poate folosi oriunde, de asta, în labirintul gândurilor, când nu știm pe unde să o apucăm, ne trezim în fața a două ieșiri. Iar noi, stăm amorțiți în fața lor fără să putem face vreun pas. Și întrebăm… Doamne, pe unde să ies? Iar El, în dragostea pe care ne-o poartă, ne spune să o apucăm pe unde vrem. Să alegem.
Ah, arareori ne așteptăm la răspunsul acesta. Suntem conștienți că Dumnezeu ne-a înzestrat cu liberul arbitru, dar în încăpățânarea noastră am vrea să îl folosim atunci când nu implică alegeri majore care ne-ar putea influența viitorul. În schimb, ne-ar plăcea ca în chestiunile în care suntem siguri ce ne dorim și știm unde vrem să fim, Dumnezeu să nu ne tragă de mânecă, să ne spună că ceea ce ne dorim nu e tocmai ce avem nevoie. Totuși, nu putem alege când să-l activăm și când nu. Astfel că, Dumnezeu ne pune frâiele în mâini și ne spune să conducem în direcția pe care credem că o vrem. Și, indiferent ce am alege să o facem cu hotărâre.
Mă tot gândesc… Ce încredere mare trebuie să ai în copilul tău să îl lași să conducă când vezi că se poticnește. Cât de înțelept e Dumnezeu. Ne pune la dispoziție toate resursele și apoi ne cere să conducem. Avem mașina, avem drumurile, iar restul ține de noi. Dacă punem combustibilul potrivit, dacă conducem cu viteza legală sau o depășim. Dacă alegem drumul care ne va aduce împlinire sau pe cel cu lupte nesfârșite și cu bucăți de bucurie din când în când. Dar noi… noi alegem ca unii care văd acum. Care privesc detaliul fără a fi conștienți de imaginea de ansamblu. Și, totuși, Dumnezeu ne spune să mergem încrezători pe oricare dintre drumuri pentru că El e deja acolo. Și va găsi metode să ne folosească oriunde. Să ne ținem lumina sus în pofida luptelor.
Pe Dumnezeu nu-L supără alegerile noastre. Nu-L îngrădesc. Din contră, Îl lasă să-și facă ducă la îndeplinire scopul cu noi într-un mod autentic, diferit de scenariul în care ne-ar spune ca unor roboței ce să facem la fiecare pas. Prin faptul că El ne-a dat înțelepciune să alegem, imediat după ce o facem, vom vedea că Dumnezeu e în control indiferent de deznodământul lucrurilor. Pentru că adeseori s-ar putea să alegem calea nebătătorită, dar asta nu înseamnă că e cea greșită. Înseamnă doar că lupta e mai mare, iar credința noastră va trebui să crească exponențial, astfel încât să nu ne lăsăm purtați de valul îndoielii sau al învinuirii altcuiva. Pentru că atunci când ne merge mai puțin bine decât am crezut că ne va merge, avem tendința de a pune responsabilitatea pe umerii altuia. Doamne, am ajuns aici din cauza ta… Nu, am ajuns aici din cauza noastră. Iar această alegere cu siguranță nu ne va zdrobi, ci doar ne va învăța că atunci când trecem prin cuptor avem nevoie de mai mult Dumnezeu.
Și tare mi-ar plăcea să vrem mai mult Dumnezeu. Nu numai la răscruce. Ci și pe drumuri netede, presărate cu bucuria visurilor împlinite. Pentru că, în final, tot El e cel care ne-a condus acolo, fără ca măcar noi să vedem.
