Imaginaţi-vă că trăiţi cândva în evul mediu, cam pe la anul 1.400, şi vedeţi următoarea scenă:
Un vecin al vostru, care era om cumsecade şi bun, a fost arestat, a fost schingiuit până la desfigurare şi acum este pus pe o grămadă de lemne la care li se dă foc şi este ars de viu. Lumea se întreabă: De ce i se face aşa ceva? Şi alţii răspund: Fiindcă a spus că el nu crede că preoţii sunt de la Dumnezeu şi, vedeţi, acum îl bate Dumnezeu!
Imaginaţi-vă ce aţi gândi când aţi vedea toate acestea. Ar fi de mirare dacă aţi zice în voi înşivă: Ce fel de Dumnezeu este acesta? Şi dacă aţi continua să gândiţi în voi înşivă: Acest Dumnezeu este crud; mi-e teamă de El! Dar, nu cumva să ştie cineva că gândesc în felul acesta, că mă arde şi pe mine pe rug!
Nu este de mirare, deci, că oamenii s-au revoltat împotriva acestui Dumnezeu şi împotriva acestor preoţi.
Acum, imaginaţi-vă altă scenă:
Într-o zi de primăvară însorită, un tânăr de circa 30 de ani, un om tare bun, care vindeca pe cei bolnavi şi făcea bine tuturor celor pe care-i întâlnea pe cale, a fost prins, a fost torturat cumplit şi acum este atârnat pe o cruce şi, fiind în dureri inimaginabile, îl auziţi şoptind despre cei ce L-au răstignit şi acum îşi bat joc de El: „Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac!”
Aşa cum stai acolo, în faţa acelei scene oribile, auzi o şoaptă venită din inima universului: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea (şi pe tine însuţi) încât L-a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” Şi mai stai puţin şi auzi această precizare: „Dumnezeu era în Cristos, împăcând lumea cu Sine!”
Apoi, după ce Fiul lui Dumnezeu a murit în agonie, pentru tine, şi apoi a înviat din morţi, Îl vezi venind blând şi cu mare respect şi-L vezi că se opreşte la uşa inimii tale, bate politicos la uşă şi-ţi spune: „Aş vrea să aduc toate bogăţiile cerului în viaţa ta; vrei să Mă primeşti în lăuntru?”
Este oare de mirare dacă stai, te gândeşti adânc la semnificaţia acestor evenimente şi apoi îţi zici în tine însuţi:
Acest Dumnezeu mă preţuieşte enorm; îmi acordă atâta valoare încât face toate acestea pentru mine! Acest Dumnezeu mă tratează cu extraordinară demnitate şi respect: După tot ce a făcut pentru mine şi cu tot ce vrea să-mi ofere, El nu mă forţează la nimic, ci doar bate politicos la uşa inimii mele! Pot să spun că în acest Dumnezeu pot crede! Mai mult, pe acest Dumnezeu Îl pot iubi!
Acum două mii de ani, în Palestina, fariseii îşi imaginau un anumit fel de Dumnezeu. Saducheii îşi imaginau un alt fel de Dumnezeu. Popoarele dimprejur credeau într-o mulţime de dumnezei. Aşa se face că atunci când începeai să vorbeşti despre Dumnezeu, oamenii te opreau şi te întrebau: Despre care Dumnezeu vorbeşti? Precizează-mi despre care vorbeşti, căci nu toţi Dumnezeii sunt la fel.
Datorită acestei situaţii, atât apostolul Petru, cât şi apostolul Pavel, când încep să scrie ceva despre Dumnezeu simt nevoia să spună despre care Dumnezeu scriu ei, şi este extrem de semnificativ să vedem cum definesc ei pe Dumnezeul lor. Ambii Îl definesc cu aceste cuvinte: „Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos”.
Ei scriu despre Dumnezeul căruia Isus Îi vorbea când atârna pe cruce.
Ei scriu despre Dumnezeul despre care a vorbit Isus, Dumnezeul pe care ni L-a făcut cunoscut Isus.
Dacă aşa este Dumnezeu, şi aşa este El(!), atunci în acest Dumnezeu pot crede şi, mai mult, acestui Dumnezeu mă pot dărui şi pe acest Dumnezeu Îl pot iubi cu toată fiinţa mea.