La 21 iulie 1885, Nietzsche spunea cu nemărginită tristeţe „oricine îl mai are pe Dumnezeu drept însoţitor nu va cunoaşte singurătatea de care am eu parte”, cuvinte ce ar trebui scrise pe toate suliţele ateilor pentru că la atât se reduce viaţa omului fără Dumnezeu.
Dar aceasta nu înseamnă că un creştin sincer nu va avea parte niciodată de singurătate. Fără pustiu nu se poate pentru că nu te poţi cunoaşte niciodată bine în mijlocul unei mulţimi. Dar pustiurile vor fi trecătoare ca şi simţămintele că uneori eşti abandonat de divinitate şi nu mori niciodată singur… „Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii”. Nu dacă, ci sigur vom trece pe acolo dacă nu pune Dumnezeu capăt nedreptăţii declanşând răpirea.
Întorcându-mă la singurătate, Stendhal scria că totul se poate dobândi în singurătate, în afară de caracter. De aceea chiar atunci când simţi nevoia să te retragi din lumea zgomotoasă şi trădătoare să nu uiţi că doar acolo te poţi forma prin durul proces al şlefuirii.
Dumnezeu îţi va scoate în cale oameni care n-au alt rol decât acela de a-ţi crea probleme care să te ajute în final să creşti. Nici unui călugăr nu i s-a furat în pustia Egiptului ceasul de pe mână. În baia de mulţime se pot întâmpla multe şi când ieşi de acolo, să ieşi mai sărac pământeşte, dar mai îmbogăţit sufleteşte.
Singurătatea creştină e frumoasă pentru că ştii că e trecătoare şi autoimpusă, ceva de genul butoiului lui Diogene în care el s-a ascuns, dar pe care strategic l-a amplasat într-o piaţă publică.
Singurătatea fără Dumnezeu e veşnică, are iz de nebunie şi sinucidere şi e blestemul final pentru orice om ce s-a vrut a fi suficient lui însuşi.
