În al doilea război mondial, evreicele înghesuite în ghetoul din Varşovia îşi pierdeau ciclul menstrual la treizeci de ani, intrând în menopauză din cauza foamei. Adică nu mai puteau da viaţă. O grămadă de creştini sunt înghesuiţi în biserici-ghetou, înfometaţi programat. Li se dă să mănânce o dată pe an în vestita săptămână de evanghelizare. Mâncare nu, ci direct desert. În restul anului se aud maţele tulburate de foame. O luptă surdă pentru amvonul de la care, mai apoi, să nu spui nimic.
Foamea duce la pierderea puterii de a naşte… Nu mai naştem idei care să ducă la revitalizarea vieţii spirituale. O înţepeneală cu miros de hoit, a minţii. Şabloanele şi fixaţiile ridicole golesc bisericile. Minţile goale nasc suflete goale care nasc bănci goale. Soluţiile aici sunt să-i pedepseşti pe cei ce nu mai vin la programul de dimineaţă; sau vin doar când apare cineva la orizont cu o mână de iarbă. Şi oaia aleargă zănatică şi mănâncă tot ce-i pui sub bot, chiar dacă-i otrăvit sau iarbă artificială de plastic.
Nu mai naştem convertiţi. Pe baptistiere s-a aşezat praful morţii, iar când îl umplem cu apă, mai scăldăm copiii noştri în el, ce vin apatici pentru că, cel puţin în viitorul apropiat, nu văd altă soluţie. Şi noi ne bucurăm pentru ei că nu-s pierduţi prin lume. Nu, o parte sunt pierduţi în biserică. E vremea întoarcerii la Cuvânt. E vremea săturării turmei, indiferent cât de mult costă procurarea hranei. E vremea să renunţăm la a ne mai aminti cât de grase erau oile odinioară şi cât de zburdalnice erau pe vremea bătrânilor. E vremea ca facultăţile de teologie să scoată predicatori, nu purtători de diplome mirosind a parfum bun şi cu aere de guru.
În cel mai fericit caz, predica proastă va fi amendată prin părăsirea programului respectiv, fluiere sau „ne-am săturat, frate, de douăzeci de ani, de ghiveciul acesta!” În cel mai nefericit caz, oile vor pleca din staul să moară afară cu gura plină de nisipul din deşertul lumii.
Trist dar foarte adevarat.