Într-o discuție recentă pe tema rugăciunii pe care am avut-o cu Ana ne puneam întrebarea de unde anume și când a apărut în biserici rugăciunea publică, adică cea pe care o facem cu voce tare în biserici, chiar dacă unii o rostesc la comun, deodată cu toții și alții pe rând. Recunosc că nu am putut lămuri subiectul ci am găsit unele piste. Obiceiul vine dinainte de a exista bisericile și anume din poporul Israel.
Rugăciunea este unul din cele mai intime acte de relație dintre om și Dumnezeu. Este un mod de a vorbi cu Dumnezeu și în același timp este un mod de a mărturisi, de a recunoaște, implora, cere, lauda și adora pe Dumnezeu. Cred eu că este așa de personală această latură a relației cu Dumnezeu încât e foarte riscant de expus în public și mai ales e foarte riscant să faci din rugăciunea în public singura sau principala metodă de rugăciune. În acest fel se dă „pe față” un act intim al relației cu Dumnezeu.
Nu pot să ignor în acest context discuția Domnului Isus cu ucenicii și mai ales sfaturile pe care acesta le dă lor. „Când vă rugaţi, să nu fiţi ca făţarnicii, cărora le place să se roage stând în picioare în sinagogi şi la colţurile uliţelor, ca să fie văzuţi de oameni. Adevărat vă spun, că şi-au luat răsplata. Ci tu, când te rogi, intră în odăiţa ta, încuie-ţi uşa, şi roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti. Când vă rugaţi, să nu bolborosiţi aceleaşi vorbe, ca păgînii, cărora li se pare că, dacă spun o mulţime de vorbe, vor fi ascultaţi. Să nu vă asemănaţi cu ei; căci Tatăl vostru ştie de ce aveţi trebuinţă, mai înainte ca să-I cereţi voi.”
El, Mântuitorul, atrage atenția cu privire la posibilitatea destul de mare ca noi să rostim rugăciuni „de ochii oamenilor”, ca să fim văzuți și auziți de oameni. Lucrul acesta nu este necunoscut nouă. O dată pentru că știm fiecare modul în care ne rugăm în public și că ne alegem diferit cuvintele, ne străduim „să ne rugăm frumos” ca să smulgem multe și intense „amin-uri” și a doua oară pentru că auzim în jurul nostru oameni rugându-se și realizăm fățărnicia directă a multora dintre ele. Când ne rugăm în public suntem foarte tentați să adaptăm rugăciunile la audiență, să formulăm frazele pentru a fi apreciate de cei din jur și așa cum spunea Domnul Isus mai mult sau mai puțin, fie că recunoaștem fi că nu, vrem puțină răsplată, ne simțim foarte bine dacă biserica „răspunde” și ne simțim prost dacă biserica „nu răspunde” cum credem noi de cuviință rugăciunii.
Nu este prima dată când caut în Scriptură referințe privitoare la rugăciune și am găsit puține care să facă cumva referire și la rugăciunea din biserici. Nu că această rugăciunea nu exista sau că nu e importantă, dar accentul care pe rugăciunea individuală și secretă. Accentul care pe ceea ce Domnul Isus recomandă, rugăciunea din odăiță, cu ușa încuiată. Despre asta voi scrie mâine dacă ne mai lasă Dumnezeu în viață.
Scriu aceste gânduri pentru că observ pericolul în care mă aflu eu și unii oameni dragi mie, acela de a intra în categoria oamenilor fățarnici, lucru care e deosebit de ușor de realizat. Calea spre fățărnicie e extraordinar de alunecoasă. E nevoie doar să vrem să fim văzuți sau auziți de oameni sau să bolborosim aceleași vorbe sau să spuneam rugăciuni lungi. Aspecte care trebuie să recunoaștem că ne pândesc în fiecare moment și vor să ne ia răsplata. Dacă merg puțin mai departe, am auzit mulți oameni care nu doar că vor să fie auziți, ci chiar zbiară, răcnesc, transpiră cu pretenția că se roagă sincer și personal lui Dumnezeu. Stau de multe ori și mă gândesc la cât de greșit folosim rugăciunea ca „arma de distrugere” cum facem „campanii de rugăciune publică” cum „punem rafala rugăciunii publice pe diferite persoane, instituții sau situații” cum zbierăm și ne dăm cu fundul de pământ „în comun”… Oare pe cine vrem să păcălim?
E o diferență colosală între ce facem noi cu plăcere și ce recomandă Mântuitorul. E diferență mare între strigăte și secret. Știu, vor spune unii că și Hristos s-a rugat „cu strigăte mari și cu lacrămi” dar pe paginile Scripturii nu găsim că aceste strigăte mari sunt țipete. Atâta vreme cât Domnul Nostru Isus ne recomandă să fim atenți la acest capitol și să ne rugăm într-un anumit mod, eu cred că avem toată explicația necesară și toată motivația necesară pentru a transforma rugăciunea secretă, în coloana vertebrală a vieții de rugăciune. Totodată avem datoria de a respecta „indicatoarele de avertizare” lăsate chiar de Mântuitorul când spune „voi să nu faceți așa”.
Eu recunosc că am înălțat multe rugăciuni fățarnice, cu glas tare, cu speranța că vor fi auzite și că oamenii „vor răspunde”. Am înălțat de multe ori rugăciuni ajustate, adaptate, pentru a plăcea „publicului” și mă pocăiesc tot public de greșeala și păcatul acesta după ce mai înainte m-am pocăit înaintea lui Dumnezeu. În același timp m-am simțit vinovat de multe ori când în rugăciunea personală nu am avut cuvinte să spun Domnului. Am stat „ca mutu” fie de durere, fie de neputință, fie de rușine, fără să pot vorbi, dar acum realizez că „Tatăl meu știe de ce am trebuință, mai înainte ca să-I cer eu”
Tu cum te rogi? Cât de mult te rogi în public? Cât de mult te rogi în secret? Cât de des identifici în situația de mai sus? Poate aceste gânduri te vor provoca la meditare și schimbare. Poate data viitoare, la rugăciunea publică vei avea altă atitudine. Dumnezeu să ne ajute să învățăm că rugăciunea este intimă și personală.
