Înclin să cred tot mai mult că Schopenhauer are dreptate atunci când scrie că primii 40 de ani din viaţă ne furnizează textul, iar cei din urmă 30 (pentru cine-i mai apucă) dăruiesc comentariul.
Probabil că voi deveni mai cârcotaş dacă nu mai sfătos, lucru ce poate agasa o generaţie ce nu mai are nevoie de răspunsuri pentru că nu mai au întrebări.
Am râs mereu de viaţa parşivă, am râs şi de proşti dar cu lacrimi. Şi cum nu e bine să râzi tot timpul sper să-mi păstrez umorul în interior, râzând în anii ce vin doar de mine însumi, mulţumindu-mă cu cuvintele lui Gottfried Keller „Pentru umor este mereu nevoie de puţin spirit, animalele nu râd niciodată”. Înseamnă că nu sunt dihor.
Prieteni am mai puţini şi nici asta nu-i rău pentru că dupa 50 de ani totul seamănă cu sfârşitul unui bal mascat atunci când se dau jos măştile.
Sunt prea bătrân ca să-mi placă Coldplay şi prea tânăr ca să mor. Născut în 1967 am învăţat sub comunism vorbele lui Balzac că lumea ne aparţine dacă o înţelegem şi aşa am reuşit să cucerim o lume din care am fost mereu alungaţi ca nişte emo de care să-ţi fie silă. Proprietari pe insula lui Sancho Panza, am iubit şi urât din toată inima, necunoscând jumătăţile de măsură. Am avut ca vis o bicicletă, apoi un casetofon, apoi m-am îndrăgostit de o fata şi mai târziu mi-am cumpărat blugi. Am avut vise mici dacă nu le măsurăm în lacrimi şi aşteptări. Când eşti tânăr timpul trece foarte greu dar acum mi se par zilele aşa de scurte şi totul e o problemă de perspectivă având amintirile ca unitate de măsură.
Am un Dumnezeu mare, am o familie mare, am visuri XXL, am o lehamite mare câteodată şi uneori simt o mare dificultate de a exista. Şi când totu-i la superlativ, de ce aş fi trist? Şi totuşi…
