„«Iată, când mă voi duce la copiii lui Israel (...) şi mă vor întreba: ’Care este Numele Lui?’, ce le voi răspunde?» Dumnezeu a zis lui Moise: «Eu sunt Cel ce sunt.»“ – Exod 3:13-14
Doar Dumnezeu ar fi putut să poarte un astfel de nume. Eu nu pot spune despre mine că sunt cel ce sunt, fiindcă nu se confirmă de realitate.
„«Iată, când mă voi duce la copiii lui Israel (…) şi mă vor întreba: ’Care este Numele Lui?’, ce le voi răspunde?» Dumnezeu a zis lui Moise: «Eu sunt Cel ce sunt.»“ – Exod 3:13-14
Doar Dumnezeu ar fi putut să poarte un astfel de nume. Eu nu pot spune despre mine că sunt cel ce sunt, fiindcă nu se confirmă de realitate.
Singura situaţie în care lucrurile stau altfel e atunci când îmi ascund propria fiinţă în marele „Eu sunt“, adică în Christos. Atunci am acea identitate cu care și pentru care am fost creat. Triada a fi, a face, a avea Numele „Eu sunt“ leagă identitatea lui Dumnezeu nu de ceea ce face, nici de ceea ce are, ci de ceea ce este. A fi precede și determină pe a face și a avea. Astfel, dacă nu sunt susţinute de a fi, atunci a face și a avea – chiar când se referă la prorocii, minuni, acte de caritate sau sacrificii, daruri și talente uriașe, la orice și în orice proporţii – nu sunt altceva decât nişte uriașe și deplorabile falsuri sau, așa cum spune Pavel, „nu sunt nimic“. Uimitor, același principiu operează și în domeniul negativului: oricine poate face răul în fel și fel de forme, dar el e altceva decât spune răul lui că ar fi (vezi cazul lui Saul din Tars).
Din nefericire, identitatea noastră nu este privită în lumina lui a fi. Suntem crescuţi și educaţi într-un sistem bazat pe a face și a nu face, a avea și a nu avea. Lumea noastră nu este interesată de ceea ce ești, fiindcă, aproape fără excepţie, toate legile și practicile ei se ocupă exclusiv cu ceea ce faci. Nici biserica nu a scăpat din această cursă. Credinciosul nu este apreciat pentru ceea ce este, ci pentru ceea ce face sau nu face. Școala, familia, societatea, istoria judecă după același criteriu. Dar „pomul se cunoaște după rodul lui“, nu? Da și nu.
Înainte de a apela la textele din Scriptură, trebuie precizat că nu orice rod considerat bun este cu adevărat bun și nu orice rod considerat rău e cu adevărat rău. De cele mai multe ori, am fost răniţi tocmai pentru că am considerat că pomul e bun, bazându-ne pe rodul care părea bun, dar nu era. Multe căi pot părea bune… Multe vieţi pot părea fără reproș, dar ce departe poate fi adevărul de aparenţă! Domnul spune: „Depărtaţi-vă de la Mine!“ Ce șoc! Poţi spune că Iuda nu era un om religios? Poate că era cel mai religios dintre ucenici, dar a fi religios nu înseamnă neapărat a fi credincios. Oricine ar fi văzut scrupulozitatea lui în finanţe l-ar fi propus și ales casier. Imaginea lui bună era atât de bine consolidată în prejudecăţile ucenicilor lui Iisus, încât nici chiar atunci când Iisus a vorbit pe faţă despre Iuda ca despre un trădător, nimeni nu a priceput despre ce era vorba. Nu a înţeles nimeni ce însemna, concret, „Ce ai să faci, fă repede!“. Doar Iisus știa că, în ciuda a ceea ce face acest „credincios“, el este, de fapt, un hoţ. Dar Domnul nu avea cui să-i spună aceste lucruri, fiindcă ochii tuturor, fără excepţie, erau orbiţi de ceea ce făcea Iuda, nu de ceea ce era el cu adevărat. Așadar a face nu e totuna cu a fi.
Oricine l-ar fi auzit pe Balaam prorocind despre steaua care răsare în Iacov l-ar fi ales într-o funcţie înaltă. Și Caiafa a prorocit, dar acest lucru nu l-a făcut proroc. Altfel spus, cineva poate proroci, păstori sau predica și, în același timp, poate urî și dispreţui pe Dumnezeu cu toată fiinţa lui. Multe lucruri sunt altceva decât par a fi.
A face fără a fi
A face fără a fi este o fărădelege în ochii lui Dumnezeu, este actorie, înșelăciune. În felul acesta pot fi înșelaţi oameni sau chiar sinele, dar nu Dumnezeu. El este Acela care nu va judeca după înfăţișare, ci după dreptate. Tânărul bogat credea despre sine că păzește porunca lui Dumnezeu, dar poate fi găsit vreun exemplu de neascultare mai elocvent decât refuzul lui de a urma porunca lui Iisus: „Du-te de vinde tot ce ai, dă la săraci, şi vei avea o comoară în cer. Apoi vino, ia-ţi crucea şi urmează-Mă“? El mărturisește ascultarea cu gura și chiar cu aparenţa faptei, dar, prin ceea ce este, contrazice ceea ce face. A fi în contrast cu a face. El i-a convins pe mulţi, și poate chiar pe sine însuși, că este un om ascultător „din tinereţea“ lui, dar ce departe era ce făcea el de cine era! Chiar ucenicii, ai căror ochi vedeau ce face acest tânăr, dar nu vedeau cine este el, au fost întristaţi de verdictul lui Iisus. Ei nu puteau percepe neascultarea acestui tânăr din cauza stufărișului faptelor lui de „ascultare“. Dincolo de această perdea a ascultării, stătea în siguranţă cea mai perfidă formă de neascultare de Dumnezeu. El făcea lucrările Domnului, dar nu era omul corespunzător.
Acesta este simptomul unei întregi generaţii, despre care Pavel scrie că are „doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea. Depărtează-te de oamenii aceştia!“ Adică, vrea să spună Pavel, stai departe de acest fel de viaţă! Despre unii ca aceștia scrie Ioan: „Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri. Căci, dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci au ieşit ca să se arate că nu toţi sunt dintre ai noştri.“
Nu știu cât de mult ne preocupă pe noi ceea ce suntem, atâta timp cât societatea ne întreabă doar ce facem. Ar trebui să nu ne mulţumim cu pacea pe care o dă aprobarea societăţii, fiindcă temelia acestei aprobări este nisipul aparenţelor și al etaloanelor omenești, și nu adevărul, așa cum este el în Christos. Aparenta lipsă a răului nu înseamnă automat prezenţa binelui. Iisus afirmă că un om poate fi adulterin fără să comită fizic fărădelegea, poate fi criminal fără să omoare efectiv pe cineva. Aceste lucruri se pot petrece în inima lui și pot rămâne ascunse ochiului omenesc, dar nu și ochiului lui Dumnezeu.
Oglinda mincinoasă
Suntem tentaţi să credem că suntem ceea ce facem și facem ceea ce suntem, cu toate că realitatea ne contrazice. Singura situaţie în care sunt ce fac și fac ce sunt este atunci când trăiesc prin Iisus Christos, prin jertfa Lui.
Asemenea reflexiei unei imagini în apă, imaginea realităţii este răsturnată în mintea noastră. Într-o zi frumoasă, într-un parc din sudul Californiei, am avut un foarte animat schimb de vorbe cu un prieten, care spunea că omul este păcătos fiindcă păcătuiește și că, dacă nu ar păcătui, ar fi inocent. I-am spus că, din contră, omul păcătuiește fiindcă este păcătos, iar păcatul este inevitabil în lumea păcatului. Nu ceea ce face sau ce nu face îl caracterizează pe om, ci ceea ce este el în realitate. „Privește“, i-am spus, „un mic pui de tigru, un fel de pisoi care miaună… nici măcar nu a zgâriat pe cineva, cu atât mai puţin să sfâșie o altă fiinţă. Este el păcătos sau este inocent? Dă-i timp“, i-am spus, „acestui pisoi, care acum bea zâmbitor lăptic, și vei vedea cum va vărsa sânge ca apa!“ Nu contează ceea ce face drăgălașul pui de tigru, ci ceea ce este el cu adevărat.
Nu ești ceea ce faci, ci faci ceea ce ești
Revin la numele lui Dumnezeu. El nu este ceea ce face, ci face ceea ce este. El nu este dragoste fiindcă iubește, ci iubește fiindcă este dragoste. El nu are dragoste, ci este dragoste. Iehu are zel și Iuda are pricepere. Caiafa are grijă pentru credinţă și popor. Lucifer însuși are multe și incomparabile daruri. Dar ce reprezintă tot ce au aceștia, în contrast cu cine sunt ei? A avea sau a face nu înseamnă neapărat a fi. Poţi face fapte de milostenie – să-ţi dai toată averea pentru hrana săracilor, poţi fi studios –, poţi cunoaşte toate tainele și toată știinţa, poţi chiar să ai credinţă cât să muţi și munţii și totuși să nu fii o fiinţă iubitoare. A avea acest fel de fapte și altele asemănătoare nu înseamnă a fi neapărat o fiinţă iubitoare. Opusul însă nu e valabil: nu poţi să fii o fiinţă iubitoare și să nu (te) jertfești, să nu (te) dăruiești. Absolut exclus.
Modelul
Satana nu L-a atacat pe Iisus în nimic din ceea ce făcea, ci doar în ceea ce era El. Ispitirea Lui nu a sunat ceva de genul: „Dacă faci acest lucru înseamnă că ești Fiul lui Dumnezeu“, ci el a spus: „Dacă ești Fiul lui Dumnezeu“, fă cutare sau cutare lucru! Iisus nu a făcut nimic din ceea ce Îi ceruse diavolul, pentru că identitatea Lui nu era legată de a face, ci de a fi, iar acest lucru este nenegociabil.
„«Cine eşti Tu?» I-au zis ei. Iisus le-a răspuns: «Ceea ce de la început vă spun că sunt.»“
El a răspuns provocării legate de identitatea Sa nu prin a face, ci prin a nu face ceea ce diavolul îi cerea. Acesta era singurul răspuns legitim și dumnezeiesc. Acela este fiul lui Dumnezeu, care nu răspunde sugestiilor sau directivelor diavolului, nu acela care acţionează în direcţia acestor directive pentru a dovedi ceva despre sine însuși.
Ca și tema unei opere de artă, aceeași provocare o regăsim la orice pas, fie prin preoţi, fie prin popor, fie prin proprii ucenici: „Dacă ești Tu“, „Tu eşti Acela care are să vină sau să aşteptăm pe altul?“, „Cine este Acesta?“. Iisus Însuși vrea să știe nu ce zic oamenii despre ceea ce face El, cât „Cine zic oamenii că sunt Eu?“ Chemarea noastră, astăzi, nu este să credem că Iisus face sau poate face un lucru sau altul, ci să credem că El este Fiul lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși. Nu ne vom fundamenta credinţa pe ceea ce face sau nu face Iisus în viaţa noastră, iar în funcţie de aceasta să continuăm să credem sau să nu mai credem. Asta ar însemna să zidim pe nisip. Adevărata credinţă se bazează nu pe ce face Iisus, ci pe cine este El.
De aici, modelul adevăratei vieţi de credinţă. Întrebarea corectă nu este: Ce trebuie să facem?, ci Ce trebuie să fim ca să săvârșim lucrările lui Dumnezeu?, căci, în economia Lui, a fi precede pe a face și încrederea noastră nu se bazează pe faptul că facem sau nu facem anumite lucruri, ci pe faptul că suntem copii ai lui Dumnezeu, prin credinţă. Celelalte vin pe deasupra.
Soluţia pentru neputinţă
O astfel de argumentaţie poate părea greoaie și seacă, dar, în ciuda aparenţei, este esenţială pentru calitatea vieţii noastre. De unde vine dezacordul dintre a vrea și a face? „Găsesc dar în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este lipit de mine.“ Sau: „Căci binele pe care vreau să-l fac nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac!“ De unde vine eșecul în dreptul celor mai nobile dorinţe și aspiraţii umane? De unde vin căderea și recăderea? Cum ajunge un om să păcătuiască împotriva Celui care mijlocește cu suspine negrăite pe lângă inima lui, ca să o câștige pentru Dumnezeu? Toate încercările de a înţelege aceste lucruri duc în același loc, și anume la duelul dintre a fi și a face.
Pavel nu striga: Cum să fac, cum să procedez, ce metode să aplic ca să scap de acest „trup de moarte”, ci el striga: „Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?“ Iisus ne spune să nu încercăm să facem, atâta timp cât nu suntem: „Oricine va vorbi împotriva Fiului omului va fi iertat; dar oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor. Ori faceţi pomul bun şi rodul lui bun, ori faceţi pomul rău şi rodul lui rău; căci pomul se cunoaşte după rodul lui. Pui de năpârci, cum aţi putea voi să spuneţi lucruri bune, când voi sunteţi răi? Căci din prisosul inimii vorbeşte gura. Omul bun scoate lucruri bune din vistieria bună a inimii lui, dar omul rău scoate lucruri rele din vistieria rea a inimii lui. Vă spun că, în ziua judecăţii, oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor pe care-l vor fi rostit. Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină şi din cuvintele tale vei fi osândit.“
Nu vă ocupaţi cu a face, ci ocupaţi-vă cu a fi: pom bun = rod bun, pom rău = rod rău. Sau: pom = a fi, rod = a face. Nu înghiţi cuvintele rele și nu continua să te abţii, fiindcă astfel de lucruri au o acţiune limitată. Ceea ce cere Dumnezeu de la tine nu este să te abţii și să nu zici ceea ce este rău, ci să-l iubești pe vrăjmașul tău. Dacă acest lucru este, atunci celelalte nu mai intră în discuţie. Ceea ce cere Domnul de la tine nu este să te abţii de la mâncare, băutură sau păcat în orice formă, ci să-ţi iubești fiinţa și, dacă acest lucru este, toate celelalte vin natural. Nu este vorba de a face sau a nu face ceva, ci de a fi sau a nu fi acel ceva.
Iisus nu l-a întrebat pe Petru: „Petre, mă mai trădezi tu pe Mine altă dată? Ai de gând să te oprești aici și să nu mai repeţi păcatul abominabil pe care l-ai făcut?” Nu, astfel de întrebări sunt potrivite pentru cineva care se ocupă cu verbul a face, dar nu pentru marele „Eu sunt“. Iisus pune degetul pe rană când îi spune lui Petru: „Problema ta nu este ceea ce ai făcut, ci ceea ce ești. Soluţia nu este să nu mai faci, ci să nu mai fii. Vrei tu să fii o fiinţă iubitoare de Dumnezeu?“ Nu are rost să vorbim despre ceea ce a făcut Petru atâta timp cât trecem cu vederea marele adevăr a ceea ce era el. Eșecul, recidiva, căderea, toate vin din faptul că noi nu ne ocupăm de adevărata noastră problemă, care nu este ce facem sau ce am făcut, ci ceea ce suntem.
Noi nu suntem chemaţi să luptăm împotriva păcatului, ci suntem chemaţi să fim transformaţi: „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură [sau zidire] nouă. Cele vechi s-au dus, iată că toate lucrurile s-au făcut noi.“ A lupta împotriva păcatului și a nu te preocupa de păcătos, a privi la ceea ce faci, nu la ceea ce ești constituie un nou păcat, poate cel mai greu și grav dintre toate și te pregătește pentru o inevitabilă și mare prăbușire. A lupta împotriva păcatului fără a crede cuvântul Duhului Sfânt, care ne spune că nu avem nevoie de fapte noi, ci de o inimă nouă, se numește „păcat împotriva Duhului Sfânt”, care, de fapt, este împotriva propriului nostru suflet.
Lupta împotriva săvârșirii păcatului, dublată de ignorarea stării fiinţei noastre, reprezintă drumul devenirii asemenea răului împotriva căruia lupţi. Iuda a venit în mod sincer la Iisus și dorea o schimbare, dar o schimbare a căilor lui, nu a inimii lui. În lupta aceasta pierdută, el a devenit diavolul împotriva căruia lupta. Biruinţa vine de la Cel căruia ne rugăm: „Luptă-te, Tu, Doamne, cu cei ce se luptă cu mine!“ Nu de fapte, căi și stiluri de viaţă avem noi nevoie, ci de altceva: „Vă voi da o inimă nouă“, care să urmeze căile Lui. Atunci via va aduce rod bogat și binecuvântat. Doar atunci.
„Despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic“
Cazul căpitanului Kidd este notoriu în acest sens. El reprezintă soarta unei omeniri care devine asemenea răului împotriva căruia luptă, nu prin credinţa, ci prin necredinţa în cuvintele lui Iisus: „Despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic.“ Kidd a fost însărcinat de coroana engleză să lupte împotriva piraţilor și să captureze corăbiile morţii, care atacau și distrugeau navele de comerţ sau de pasageri ale Imperiului Britanic. El a fost ales dintre multele mii de candidaţi tocmai datorită devotamentului faţă de coroana britanică și a competenţei sale în a lupta împotriva unei nelegiuiri așa de mari. Kidd era pregătit să lupte cu piraţii de pe mări, dar era în totul descoperit când a fost vorba să lupte cu piratul din inima lui. S-a întâmplat că, în lupta sa cu pirateria, Kidd a fost confruntat cu strălucirea orbitoare a bogăţiilor de pe vase. Așa cum spunea un observator despre opulenţa și risipa de la Kremlin: „Cine mai poate rămâne sănătos mental într-un loc ca acesta?“ Kidd dorea în mod sincer să lupte împotriva piraţilor, dar, înnebunit de imensele bogăţii de pe vase, a sfârșit prin a deveni el însuși pirat. Este prins, adus la Londra în 1697, este judecat și, în 1701, este executat.
Poate că, în loc de a-l executa pe infractor, coroana britanică ar fi trebuit să însărcineze pe cineva să afle cum poate deveni un om asemenea răului împotriva căruia luptă și ce ar trebui făcut ca o astfel de tragedie să nu mai devasteze marea masă a omenirii. Răspunsul era în cartea de pe masa judecătorului, carte pe care el a ţinut mâna atunci când a depus jurământ de credincioșie: „Noi toţi privim cu faţa descoperită…“ Așa a ajuns negustorul de sclavi John Newton să compună imnul Amazing Grace și astfel a ajuns cel care „sufla încă ameninţarea“ împotriva bisericii să scrie oda iubirii din 1 Corinteni 13.
