Sfântul apostol Pavel poruncea din temnița din Roma, celor rămași încă în libertate, să se bucure dar asta ar însemna că bucuria e un sentiment, o stare ce poate fi comandată. Bucuria nu e o stare ci un mod de-a trăi, de a vedea lumea prin lentile ce fac viața, cu toate mârșăviile ei, ca pe ceva mai mult decât suportabil.
Aseară am recitit ”Știința voioasă” a lui Nietzsche. El nu a reușit să se bucure de știința asta niciodată pentru că a ajuns la spitalul de nebuni. O știință nepusă în practică.
El spunea că bucuria vine și din forțarea primejdiei invitându-ne să ne facem case lângă Vezuviu și să ne trimitem corăbiile pe mări necercetate. Are dreptate. Nu poți fi bucuros la nesfârșit cu viața tolănită într-un fotoliu, având ca singur ideal o existență de tenie, în așteptarea unei morți glorioase cu preoți mulți și nezgârciți cu laudele.
Și tot filosoful zicea că poate de aceea nu suntem bucuroși întrucât ne-am înconjurat de oameni mohorâți și e de ajuns un trist să facă praf o casă cu optimiști. Bucuria nu-i o boală molipsitoare.
Lipsa bucuriei a transformat și bisericile în monumentele funerare ale lui Dumnezeu.
Eu nu vă pot obliga să fiți bucuroși, cum poruncea Pavel, dar vă pot sugera că viața e frumoasă văzută chiar și printre gratiile lacrimilor.
Speranța e mama bucuriei și de aceea sperați. Doar ancorați în Dumnezeu avem certitudinea că n-o să plutim în derivă pe mările tulburărilor obsesiv-compulsive.
Bucurați-vă în avans… E felul de a spune altfel ”Mulțumesc”, poate pentru nimic azi, dar sigur pentru mâine.
Dacă ai pierdut-o, știi unde o regăsești. Tot Acolo…
