Doamne!
Tu ce eşti?
Unde oare-n care spaţiu locuieşti?
Ce substanţă te animă?
Ce eşti Tu?
De unde vii?
Ce faci Tu, de bunăoară, în lumina ce înconjoară tronul Tău?
Ţeluri ai?
Sau pur şi simplu numai stai şi ne priveşti?
Eşti şi astăzi Creatorul?
Mai creezi din când în când, câte-un univers plăpând?
Te implici?
Te uiţi?
Sau taci?
Eşti trecut, eşti viitor?
Sau prezentul nimănui?
Eşti deasupra timpului?
Sau sub el te-ai atârnat şi priveşti acum spre dânsul supărat?
Tu ce eşti?
De unde vii?
Eşti deasupra lumii vii?
Eşti splendoare, bunătate, dor nemărginit?
Ce eşti?
Unde oare-n care spaţiu, mult prea sfinte Doamne, locuieşti?
În ultima vreme am observat că mulți creștini se confruntă cu necredința (asta din multe cauze). De aceea aud adeseori întrebările: “Oare cred cu adevărat? Poate doar vreau să cred!?”
Ţuţea definea credinţa ca fiind o certitudine intuitivă. Același tip de certitudine ne este oferită de saltul în neant a lui Kierkegard, un autor prematur născut în secolul IXX, deoarece în cuvinte lui regăsim disperarea secolului XX.
Căutarea unui drum care să răzbată până la Tine Doamne, ne-a adus pe noi oamenii în pragul nebuniei. Am pornit la drum cu speranţă în suflet dar de fiecare dată ne-am împotmolit în mocirla incertitudinilor.
Aşa că am preferat absurdul şi nebunia, incertitudinilor. Cred pentru că este absurd, spunea un părinte al bisericii. Nu voi putea niciodată să mă împac cu această afirmaţie. De ce să cred dacă nu am cel mai preţios element al credinţei, anume certitudinea.
Atâta vreme cât certitudinea mea va fi doar de ordin intuitiv voi trăi în acelaşi spaţiu al disperării. Pe de-o parte doresc să cred, pe de altă parte raţiunea afirmă absurditatea credinţei. Prin urmare felul acesta de credinţă nu conduce înspre tărâmul luminos al adevărului şi al fericirii.
Cum să fii fericit când tot ce ai adunat în desaga certitudinilor, de-a lungul existenţei tale, nu este decât o colecţie de afirmaţii despre care nu poţi şti dacă sunt adevărate sau false.
Eşti sigur pentru un moment că toate aceste afirmaţii sunt adevărate, dar vocea raţiunii repetă în neştire: absurd, absurd…Oare singura soluţie este să eliminăm raţiunea din credinţă?
De ce să inventăm un Dumnezeu dacă nu există ? De ce să ne minţim în fiecare dimineaţă? Oare de dragul menţinerii unei anumite ordini morale merită să ne sacrificăm integritatea minţindu-ne.
Unul dintre personajele lui Dostoiefvski credea cu tărie în impunerea moralităţii pe fundamentul existenţei lui Dumnezeu, indiferent dacă Acesta există sau nu în realitate. Cum să clădim ceva pe un fundament fals, cum să-mi conving în fiecare zi raţiunea de ceva ce mi se pare absurd?
În ziua când pe drumul spre Damasc i s-a descoperit Mântuitorul, Pavel a căpătat certitudinea credinţei. Pe drumul vieţii noastre fie ca într-o zi să apară acelaşi Isus aducând cu El lumina certitudinilor.
O credinţă revelată, care luminează şi raţiunea noastră limitată aducând cu ea certitudinea. Asta nu înseamnă că în urma revelației cunoaștem tot adevărul.
Cu siguranţă există adevăruri care depăşesc cu mult capacitatea noastră de înţelegere, ceea ce n-ar trebui să ne conducă la o vehementă negare a credinţei raţionale.
Conştientizarea limitărilor nu poate să ne aducă decât o binevenită smerenie. Nu cunoaştem decât ce ne este dat să cunoaştem, este însă suficient pentru a ascede pe drumul credinţei înspre Dumnezeu.
Azi ştim în parte dar va veni o zi când eliberaţi de limitările inerente umanităţii, vom cunoaşte întregul adevăr. De aceea cred nu pentru că este absurd, ci pentru că ar fi absurd să nu cred. În virtutea a ceea ce Dumnezeu mi-a oferit, cred. Cred cu sufletul şi cu mintea, împotrivindu-mă saltului într-un iraţional incognoscibil.
Privesc înainte înspre zările luminilor absolute şi până şi aici pe tărâmul veşnicelor întunecimi se face deodată lumină.
Cum să inventăm un Dumnezeu care există deja?
