Nu ştiu dacă este vreo pedeapsă mai mare pentru om decât izolarea. Între toate relele câte sunt nu cred să fie vreunul mai rău pentru om decât trăirea în singurătate.
Sunt atâţia oameni astăzi, care simt singurătatea ca pe o grea povară… Nu întâmplător omul este definit ca o fiinţă socială, ci aceasta pentru că el este făcut pentru a-şi trăi viaţa în comuniune cu Dumnezeu şi cu alte fiinţe umane.
Creatorul, care a făcut toate lucrurile perfecte în felul lor, atunci când se uită spre omul singur în mijlocul desăvârşitei creaţii constată că “nu este bine ca omul să fie singur”. Aşadar binele omului, condiţia împlinirii sale stă în asociere, în părtăşie, în parteneriat şi în prietenia cu făpturi asemenea lui.
Avem tot în Scripturi exemplul lui Cain care a refuzat în modul cel mai dur cu putinţă părtăşia fratelui său Abel prin cuvintele-i ce-au rămas ca cel mai neplăcut exemplu al nepăsării şi indiferenţei faţă de semeni.
Cain a trebuit să-şi trăiască restul vieţii în ţara Nod care înseamnă fugă, pribegie ca să înţelegem că viaţa celui ce respinge părtăşia cu semenii este o viaţă de neodihnă şi lipsă de confort. În faţa acestei sentinţe, el osânditul la izolare şi lipsă de părtăşie a strigat ca să poată fi auzit peste veacuri de toţi aceia care cred că ei pot fi împliniţi şi fără de părtăşie “Pedeapsa mea este prea mare ca s-o pot suferi.”
Chiar mântuirea pe care o socotim cel mai mare dar pe care l-a făcut Dumnezeu oamenilor, nu este altceva decât o chemare la părtăşie. 1 Corinteni 1: 9 spune: “Credincios este Dumnezeu, care v-a chemat la părtăşia cu Fiul Său Isus Hristos, Domnul nostru.”
Adunările creştine, cântarea, predica, rugăciunea sunt toate mijloace pe care le avem la îndemână pentru a realiza acest mare deziderat divin – părtăşia.
Binecuvântările părtăşiei sunt greu de măsurat, mai ales atunci când ştii că totul începe şi se isprăveşte acolo unde este părtăşie. Domnul Isus Hristos se angajează să fie totdeauna prezent acolo unde doi sau trei sunt adunaţi împreună în jurul numelui său, cu alte cuvinte acolo unde este creat cadrul părtăşiei.
Acolo unde fraţii locuiesc împreună în părtăşie sfântă, Dumnezeu îşi găseşte plăcerea şi oamenii îşi găsesc împlinirea, “acolo dă Domnul binecuvântarea, viaţa pentru veşnicie.” (Psalm 133) Evanghelia nu este altceva decât o invitaţie către rasa umană de a intra în părtăşie cu Dumnezeu şi cu răscumpăraţii săi. Când o biserică nu naşte fii pentru Dumnezeu înseamnă că lipseşte părtăşia.
Ne naştem din nou în cadrul părtăşiei, ne formăm pentru El prin părtăşie şi suntem destinaţi să trăim veşnic în părtăşie. Dacă părtăşie nu e, nimic nu e. De fapt dacă nu e părtăşie, nimic bun nu e ci rămâne să domnească izolarea şi neodihna şi rătăcirea şi dezastrul.
Fiecare om este chemat să lepede povara singurătăţii la crucea lui Hristos şi să îmbrăţişeze părtăşia cu Dumnezeu şi cu cei răscumpăraţi.
