Întrebarea fundamentală este: Pe ce se bazează ascultarea noastră de Dumnezeu?…
Cu câteva sute de ani înainte de Cristos, tradiţia spune că la iniţiativa marelui cărturar Ezra, evreii din diaspora au început să se adune în sinagogi. A devenit o lege ca acolo unde sunt cel puţin zece evrei, bărbaţi, ei să se constituie într-o sinagogă. Populaţiile în mijlocul cărora apărea sinagoga erau surprinse că nu vedeau nici o statuie a zeului căruia se închinau aceşti evrei. Când evreii erau întrebaţi despre lucrul acesta, ei aveau prilejul de a le vorbi acestor oameni idolatri despre Dumnezeul lor care este Spirit şi despre toate celelalte lucruri pe care le credeau ei despre Iehova.
Unii dintre oamenii aceştia erau captivaţi de ideea unui Dumnezeu care este numai Spirit şi a cerinţelor Lui despre o înaltă moralitate. Lor li se permitea să asiste la adunările din sinagogă. Practic, ei îmbrăţişau religia lui Iehova. Cum să li se spună sau ce nume să li se dea acestor oameni? Pentru evrei, termenul consacrat era că religia lui Iehova este „teama de Iehova”, sau „teama de Dumnezeu”. Prin urmare, în mod evident, evreii îi numeau „temători de Dumnezeu”, ceea ce nu însemna că lor le este frică de Dumnezeu, ci, dimpotrivă, ei Îl admirau pe Dumnezeu şi Îl respectau pe Dumnezeu.
Lucrul acesta se vede din modul în care îl descrie Luca pe Corneliu, centurion roman, pe care l-a vizitat apostolul Petru la Cezarea: „Omul acesta era evlavios şi temător de Dumnezeu” (Faptele apostolilor 10:2).
Într-o carte publicată recent, în traducere în limba română, autorul deplânge faptul că mulţi evanghelici scuză păcatul bazându-se pe harul sau pe iubirea lui Dumnezeu. Autorul cheamă la o predicare a bunătăţii lui Dumnezeu echilibrată de o predicare a fricii de Dumnezeu. Este evident că autorul nu cunoaşte sensul ebraic al expresiei „frica de Domnul” şi de aceea ne propune o religie în care relaţionarea cu Dumnezeu se bazează foarte mult pe frică.
Întrebarea fundamentală este: Pe ce se bazează ascultarea noastră de Dumnezeu? Ce ne motivează să luăm în serios poruncile Lui şi să trăim după ele?
Să ne uităm cu atenţie la textele cheie, atât din Vechiul Testament, cât şi din Noul Testament. Textul definitoriu din Vechiul Testament este acesta:
„Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este un singur Domn. Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu toată puterea ta.
Şi poruncile acestea, pe care ţi le dau astăzi să le ai în inima ta. Să te întipăreşti în mintea copiilor tăi…” (Deut.6:5-7).
Observaţi cum ascultarea de poruncile lui Dumnezeu decurge normal şi natural din iubirea lui Dumnezeu. Dacă citim întregul context (capitolele anterioare), vedem cum Moise caută să îi convingă pe israeliţi că Dumnezeul lor a făcut pentru ei minuni ca nimeni altul, că El le-a dat legi atât de drepte cum nici un alt popor nu are şi că toate aceste legi le sunt date pentru fericirea lor. De nouă ori, în capitolele 4-12, Moise le spune că învăţăturile, legile şi îndrumările pe care li le dă Dumnezeu au un singur obiectiv: „ca să fiţi fericiţi”. Toate acestea sunt motive ca ei să-L iubească pe Dumnezeul lor. Iar dragostea lor de Dumnezeu este motivaţia principală pentru ascultarea de poruncile Lui!
În Noul Testament vedem exact aceeaşi motivaţie, când Fiul lui Dumnezeu le spune ucenicilor Săi: „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele” (Ioan 14:15). Domnul Isus vrea ca mai întâi să-L iubim pe El ca persoană, pentru ceea ce este El, în El însuşi şi abia după aceasta şi datorită acestei iubiri, El aşteaptă să ascultăm de El.
Apostolul Ioan dezvoltă şi clarifică motivaţiile noastre:
„Dumnezeu este dragoste şi cine rămâne în dragoste rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el. Cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta; astfel se face că dragostea este desăvârşită în noi, pentru ca să avem deplină încredere în ziua judecăţii. În dragoste nu este frică; ci dragostea desăvârşită alungă frica; fiindcă frica are cu ea pedeapsa şi cine se teme n-a ajuns desăvârşit în dragoste. Noi Îl iubim fiindcă El ne-a iubit întâi” (1 Ioan 4:16-19).
Frica despre care se vorbeşte aici este frica de pedeapsă. Dar Dumnezeu, în dragostea Lui pentru noi, a suferit El însuşi, prin Fiul Lui, pedeapsa meritată de noi. Noi mergem la judecată absolut liniştiţi, fiindcă dragostea Lui a topit în Sine pedeapsa noastră, aşa încât noi nu mai suntem pedepsibili!
Faptul că El ne-a iubit atât de mult încât a rezolvat problema pedepsei noastre trebuie să stârnească iubirea noastră: Noi Îl iubim fiindcă El ne-a iubit mai întâi!
Să mai observăm un lucru fundamental: „În dragoste nu este frică, fiindcă dragostea desăvârşită alungă frica”! Frica este incompatibilă cu dragostea.
Cel care vrea să echilibrăm dragostea cu frica nu înţelege că acestea nu se pot armoniza, fiindcă dragostea desfiinţează frica!
(Va continua)
