Foarte mulţi creştini înțeleg viaţa spirituală prin modul în care ei primesc de la Dumnezeu binecuvântari: succes, protecţie şi fericire. Dar tocmai această atitudine dovedeşte sărăcia vieţii lor spirituale. Comparând viaţa spirituală cu o luptă din care ieşi învingător sau învins, înţelegem frustrările multor creştini sinceri care au fost învinşi, în ciuda bunelor intenţii. Apostolul Pavel, în capitolul trei din prima scrisoare pe care o scrie Bisericii din Corint, identifică trei categorii spirituale de oameni: creştinii maturi, creştinii fireşti şi necreştinii religioşi.
1. Creştinul matur, după experienţa mântuirii, se dedică total lui Dumnezeu şi restul vieţii sale este un timp de maturizare spirituală. Pe lista priorităţilor sale, Dumnezeu este primul şi el al doilea; el iubeşte viaţa, dar urăşte lumea şi subordonează toate lucrurile interesului spiritual care-i conduce existenţa. Are o relaţie puternică cu Dumnezeu, îşi conduce viaţa personală şi familială după principiile Sale şi dă copiilor săi o educaţie spirituală, care-i orientează spre Dumnezeu, Biblie, Biserică… El dă prioritate lucrurilor spirituale, intereselor şi chemării lui Dumnezeu.
2. Creştinul firesc, după experienţa mântuirii, se limitează la cunoaşterea intelectuală despre Dumnezeu, nu creşte spiritual şi viaţa lui este caracterizată de compromis. Deşi este prezent la biserică, rareori se roagă şi citeşte din Biblie; el nu se încrede total în Dumnezeu, spunând că Biblia este relativă şi anumite lucruri nu mai sunt contemporane; acceptă extravaganţa şi libertinajul în mare măsură şi tot ce face pentru Dumnezeu este din obligaţie. Pe lista priorităţilor el este primul şi Dumnezeu al doilea. Pentru el, limita dintre spiritual şi lume este foarte confuză şi relativă. Are o relaţie cu biserica, nu cu Dumnezeu; îşi conduce existenţa după experienţă, nu după principii, iar viaţa sa de familie se limitează la aspectul material. Încearcă să dea copiilor o educaţie creştină, nu spirituală, timp în care-i orientează spre succes, sport, confort… El dă prioritate lucrurilor materiale, plăcerii şi confortului, faimei, puterii şi poziţiei.
3. Necreştinul religios nu are experienţa mântuirii, deşi poate fi crescut într-o familie creştină sau prezent într-o biserică. El este în conflict cu Dumnezeu şi nu I-a răspuns niciodată cu pocăinţă. Pe lista priorităţilor nu este decât el; iubeşte lumea şi se hrăneşte din ea. Nu crede în viaţa de familie, iar, dacă are copii, îi lasă să se bucure de plăcere, motivând că aici este iadul şi raiul. Nu acceptă autoritatea Bisericii, nu crede în destinul ei veşnic şi are o atitudine de superioritate şi dispreţ. El dă prioritate lucrurilor păcătoase şi scopul vieţii este plăcerea şi trăirea departe de Dumnezeu.
Creştinul matur Îl cunoaşte pe Dumnezeu, cel firesc cunoaşte despre Dumnezeu, timp în care necreştinul nu-L cunoaşte pe Dumnezeu.
Creştinul matur are o relaţie spirituală cu Dumnezeu, cel firesc – cu Biserica, timp în care necreştinul are relaţie cu lumea.
Creştinul matur experimentează lucrările Domnului, cel firesc vede lucrările Domnului, timp în care necreştinul nu crede în lucrările Domnului.
Creştinul matur trăieşte după Biblie, cel firesc are respect pentru Biblie, timp în care necreştinul are o Biblie.
Creştinul matur are o credinţă puternică, cel firesc are o credinţă care depinde de împrejurări, iar necreştinul nu are credinţă.
Singura alegere la care au acces toţi muritorii este Dumnezeu, de aceea se cuvine să folosim cu responsabilitate acest har.