Câteodată viața este despre oamenii frumoși pe care Dumnezeu ni-i scoate în cale la momentul potrivit. Vorbesc despre acei oameni care nu știu nimic despre tine și totuși se opresc să te ajute. Acei oameni care îți dau o bucățică din rai fără ca măcar să fie conștienți de ceea ce fac.
S-a întâmplat în luna lui februarie, când am mers la bunici. A nins întruna toată ziua și toată noaptea. Se pusese o zăpadă mare cam peste tot. Dimineață în jur de ora 6 trebuia să merg la autobuz. Eram încărcată cu bagaje. Așa e bunica. Nu mă lasă niciodată să plec fără niște plase care să îmi rupă mâinile.
Nu îndrăzneam să merg singură, de altfel nici nu aveam cum să duc acele bagaje singură. Aveam de mers cam 20-30 minute pe jos până la autobuz. Pe vremuri, ar fi venit bunicul, cu bicicleta lui. Ar fi pus măcar o plasă sau chiar două pe ea și ar fi fost mai ușor. Acum, el nu a mai putut face asta. Așa că trebuia să vină bunica, ce abia mergea din cauză că avea niște dureri la un picior.
M-am gândit că e frig. Era groaznic de frig și trebuia să parcurgă drumul înapoi singură. O rugăciune în noapte, un strigăt către Dumnezeu. Ce aș fi putut să îi cer? Nu știam. Am zis doar, Doamne fă ceva.
Apoi s-a ivit un om. Un om cu suflet bun. Care a venit de dimineață și ne-a luat cu mașina. Am crezut că din cauza zăpezii mari nu va veni până la noi la poartă, căci noi stăteam pe o uliță mai înfundată. Dar a venit. La 6 dimineața, era acolo. Nu era obligat să o facă. A fost numai un zâmbet tot drumul, de parcă nu trebuise să se trezească din patul lui călduros cu noaptea în cap pentru noi. Ne-a dus până la autobuz. Eram pe drum când mi-am dat seama că plecasem fără telefon. Nu a zis nimic. A rămas la fel de zâmbitor. A întors mașina ca să pot să îmi iau telefonul. Când am ajuns în sat nu era nici urmă de autobuz. A mers până acasă la șofer ca să vadă dacă e autobuzul acolo. După ce a venit autobuzul a dus-o pe bunica până acasă. Nu a vrut să ia nici un ban din ceea ce bunica i-a oferit. La final i-am mulțumit. Nu știu dacă și-a dat seama de ceea ce a sădit în inima mea. Dar Dumnezeu știe. Cândva îi va răsplăti.
Când am ajuns în oraș, nu știam exact cum să fac. Aveam 3 plase grele și mari. Pe una o purtam cu mine, celelalte două trebuiau luate de la bagaje. Când a oprit șoferul i-am zis să aștepte, să îmi pot lua bagajele. Nici nu am apucat bine să zic asta că un tânăr din față a ieșit înaintea mea. S-a dus și a deschis compartimentul cu bagaje și m-a întrebat care sunt ale mele. Nu mă cunoștea. Nu îl rugasem eu nimic. Pur și simplu s-a dus și a făcut un gest frumos. I-am mulțumit și am plecat. Apoi mi-a venit să plâng, gândindu-mă la oamenii frumoși puși de Dumnezeu pe lângă noi.
M-am gândit că acești oameni sunt rari. Nu trăiesc în lumina reflectoarelor. Nu le știe nimeni povestea. Nu îi trâmbițează nimeni. Dar și când apar și când se văd, ce frumos strălucesc! În ziua aceia, acești oameni au strălucit pentru mine și în sufletul meu a fost sădit ceva, ceva ce nu voi uita niciodată.
Ai strălucit azi?
