Stigma este un termen provenit din greacă și apare în Biblie, în Noul Testament, în Galateni 6:17: „De acum încolo nimeni să nu mă mai necăjească pentru că port semnele Domnului Isus pe trupul meu.”. Pavel se referă figurativ la răni sfinte pe care le-a primit prin slujirea sa față de Isus. Se cunoaște că Pavel a stat în condiții teribil de dificile în închisoare, iar acestea și-au pus amprenta atât fizic, cât și spiritual.
Istoric vorbind, se cunoaște acest termen și din perioada antichității, în vremea lui Aristotel, Plutarch, Aelian, termenul „stigmă” apărând ca un marcaj cu numele stăpânului pe care sclavii sau soldații îl aveau încrustat pe corp pentru a indica apartenența. Acest stigmat putea fi purtat și pentru a arăta în lumea păgână numele zeilor idolatrizați și apartenența religioasă.
A fost extrapolat și în alte domenii. Astfel vorbim despre o stigmă, adică despre o rușine adâncă pe care mulți o simt când vine vorba de problemele și tulburările minții. Din păcate acești oameni sunt cei pe care societatea îi stigmatizează în cel mai abject mod. Dacă ar fi să facem un exercițiu de sinceritate, am putea recunoaște foarte ușor că, atunci când vrem să jignim pe cineva, îl facem automat nebun. Desigur, sunt și alte epitete suburbane folosite, cuvinte care astăzi sunt controlate prin tot felul de legi, dar până nu demult acestea erau încetățenite în folclorul urban.
Omenirea a avut o tendință istorică obscură de a-i înlătura pe cei cu tulburări mentale. Pe cât de multe capodopere artistice, tablouri, sculpturi s-au produs în perioada Renașterii, pe atât de multe tratamente inumane și dezastruoase s-au practicat în acea perioadă. Azilurile au fost construite în Europa pentru această categorie de pacienți, iar tratamentele includeau bătăi, biciuiri, lanțuri și alte atrocități ce astăzi sunt de domeniul filmelor de groază.
Cum se poate vedea în tablourile din secolul al XVIII-lea și al XIX-lea, atât nobilimea, cât și publicul larg puteau vizita aceste aziluri unde se distrau pe seama acestor bolnavi. Se mergea la azil așa cum astăzi se merge la grădina zoologică, probabil animalelor din ziua de astăzi acordându-li-se mai mult respect și având parte de mai multă demnitate decât bolnavii din acea perioadă.
Stigma nu este doar o realitate istorică ce se continuă și azi, ci este un fenomen la nivel global care afectează negativ o mulțime de oameni. Este exact acel borcan cu formol în care ne-am ascuns inima, dar acum borcanul a căzut și s-a spart, iar formolul se întinde peste tot și distruge ce atinge.
Sunt multe studii care explică modalitatea în care stigma afectează oamenii bolnavi, cum contribuie la probleme de angajare, sociale etc.; dar dorim să amintim despre procesul de evoluție al stigmei, proces descris de Link și Phelan. Aceștia consideră că procesul de stigmatizare a unei persoane începe atunci când îi etichetăm pe alții în special pe baza diferențelor pe care le avem între noi.
Pasul al doilea este reprezentat de stereotipizare. Mai exact, convingerile culturale dominante pe care le folosește cineva, sau un grup, vor ajunge să-i categorizeze pe cei etichetați ca fiind inacceptabili. Este o stereotipizare negativă periculoasă.
Pasul al treilea în procesul stigmatizării unei persoane este așa-numita separare. Apare amplasarea persoanei etichetate în categorii de separare. Este acel „noi” față de „ei”, „eu” față de „el/ea” suntem mai buni, mai deștepți, mai frumoși, mai bogați, mai sănătoși, mai slabi, mai grași etc.
Ultimul pas în completarea fenomenului de stigmatizare este discriminarea și pierderea statutului. Tabloul este complet, iar omul bolnav sau chiar perfect normal, dar văzut și judecat prost de alții, ajunge și mai departe de societate, de ajutor, de familie, de serviciu și, dacă nu Îl are pe Dumnezeu, atunci modalitățile maladaptative de supraviețuire precum alcoolul, drogurile și altele nu vor face altceva decât introducerea într-un mare ciclu de drame.
Fragment din noua carte “Consiliere creștină multidisciplinară” -Vladimir Pustan și Vlad Schlezak. Click aici pentru Librăria Cireșarii.
