Roland Jaccard scria în „Tentaţia nihilistă” că ne trezim în fiecare dimineaţă în patul lui Procust, amputaţi de propriile vise, dar ajustaţi la dimensiunile realităţii. E ceva ce-a simţit Iacov când lumina zilei a poposit pe chipul nedorit al Leei, dar Iacov nu s-a sinucis pentru că nimeni nu se omoară din iubire pentru o femeie (vorba lui Pavese), dar nici din cauza unei iubiri cu care n-ai ce face.
Dumnezeu n-a zis niciodată că dimineaţa e un timp minunat, ci unul de aşteptare. „Îmi ridic glasul spre Tine şi aştept.” Trăim pe pământul imperfect în care visele sunt înghesuite de-a valma în cutia Pandorei alături de îngrijorări, necazuri, trădări şi lacrimi.
Isus a zis că El e învierea şi viaţa, adică viaţa urmează după înviere şi asta înseamnă că ce trăim acum nu-i viaţă, ci existenţă profană şi pură şi de aceea e periculos să nu alunecăm în filosofia teniei. Suntem mai mult decât stomac.
Revenind la dimineţi, eu cred că ele sunt tot atâtea provocări (nu-mi place cuvântul dar nu găsesc la repezeală un sinonim) de a lua în piept existenţa asta şi a continua să visăm chiar şi cu ochii deşchişi.
O porţie cinstită de optimism e necesară pentru a rămâne cu mintea întreagă pentru că nu cred ce zicea Aristotel că oamenii nu-s egali de la natură, unii născându-se cu mentalitatea de sclavi. Cred că în funcţie de cum abordăm dimineţile putem fi sclavi sau regi, sub evenimente sau deasupra lor.
Pe cana de cafea scrieţi-vă „Pot totul în Hristos care mă întăreşte” si sa nu uitati ca somnul e fratele mai mic al mortii. Treziti-va deci…
