Vizitez doi bolnavi care împart aceeași intransigentă suferinţă, accentuată tragic de faptul că sunt fraţi și că la mijloc stă inima străpunsă a mamei. Unul dintre ei este om de afaceri. Celălalt, slujitor al altarului. Cea mai mare frustrare a mamei este că nu i se poate împlini dorinţa de a lua asupra ei suferinţa celor doi fii, de a-și da viaţa ei pentru cea a fiilor săi.
Privesc, ascult și, pe moment, nu pot decât să tac, asemenea prietenilor lui Iov în primele șapte zile și, mai ales, în cele dintâi șapte nopţi. Treptat, încep să schimb câteva cuvinte timide cu cei doi fraţi și cu mama lor. E un fel de a gândi cu voce tare, o convorbire care are loc în ultima gară, una așezată între două lumi. Este o gară neobișnuită, unde sosirile și plecările sunt concomitente. În cameră e o atmosferă ca de toamnă târzie într-o livadă desfrunzită. „Nicu“, îmi spune omul cu Scriptura, „din locul în care privesc acum viaţa pot să mărturisesc că, din tot ce este și din tot ce face un om în timpul călătoriei lui pe pământ, atunci când ajunge în punctul acesta nu-i mai rămâne decât un singur lucru: Iisus.“
Omul de afaceri îl privește intens și, cu trudă, afișează un zâmbet de încuviinţare pe chip, iar mama, cu inima sângerândă, înclină capul, vrând probabil să Îi spună lui Dumnezeu că, în durerea ei fără margini, răspunsul băieţilor este o mare mângâiere, de fapt, singura mângâiere, ceva mai scump chiar decât viaţa. Ascult și particip la această orchestraţie dintre „o seară și o dimineaţă” și văd clar cum, într-un loc cu semnificaţia aceasta și într-o astfel de împrejurare, omul își dă seama de faptul că destinaţia spre care a tânjit el toată viaţa era însăși călătoria, că, de fapt, destinaţia nu era un anume loc sau o lume, ci o Persoană care a fost cu el în tot timpul călătoriei!
De ce a trebuit să ocolesc timp de 40 de ani pentru ca, în final, să ajung acolo unde eram deja?
Am înţeles în acea ocazie că problema nu era Calea pe care m-a chemat Dumnezeu să merg, ci persoana mea. Am fost prea mândru pentru o Cale așa umilă, simplă și directă. Am mers mult, dar nu ca să ajung la destinaţie – ea era chiar acolo și chiar atunci cu mine. Am ocolit 40 de ani ca să scap de mine însumi și ca să pot, în fi nal, să spun cele mai mari cuvinte: „Nu voia mea, ci voia Ta!“ Și să pot să mă aplec asupra simplităţii și naturaleţei darului lui Dumnezeu și să-l cuprind într-o lungă îmbrăţișare. Am trăit experienţa rabinului Eisik, care a plecat din casa lui din Cracovia în urma unui vis repetat de trei ori, a ocolit ţara și a ajuns la Praga, unde, cu ajutorul unui străin, a aflat cu stupoare că visul lui își are împlinirea în urmă, tocmai în casa de unde a plecat. S-a întors acasă și, minune, totul era adevărat!
Citește continuarea aici.