Un drum străbătut în urmă cu 2000 și ceva de ani, dar și un drum străbătut de noi astăzi. Un drum coborât cu dezamăgiri, întrebări, îndoieli și orice speranță stinsă. Un drum mai lung ca altădată…
Drumul de la Ierusalim înspre Emaus. Drumul în care cei doi prieteni ai lui Isus mergeau târându-și picioarele, cu capul plecat, cu inima zdrobită și plini de întristare, vorbindu-și între ei despre ceea ce se întâmplase.
Un drum în care, deși e greu să ne imaginăm ce-și ziceau, era un drum al întrebărilor la care nu găseau răspuns: “De ce s-a ridicat norodul împotriva Lui?”; “Ar fi putut să Se dea jos de pe cruce, de ce nu a făcut-o?”; “Oare de ce a trebuit să moară, fără ca Dumnezeu să intervină?”; “Noi aveam nădejde, acum ce ne vom face?
Pe drumul în care lumea lor s-a prăbușit peste ei, iar nedumerirea lor se amesteca cu vorbele pe care le spusese Hristos, în spatele lor apare și li se alătură un “străin” care părea că nu cunoaște nimic din cele întâmplate.
Era Hristos, dar ei nu L-au recunoscut. Pentru că, dezamăgirea stinge toate speranțele, împiedică ochii și te face să fii orb, chiar în prezența lui Hristos. Îți împietrește inima și te face să privești doar la tine; să nu mai crezi în nimic din jurul tău. Chiar dacă Hristos îți pășește alături, dezamăgirea îți întunecă mintea, te orbește.
Drumul celor trei a continuat, iar Hristos a început să le vorbească despre planul lui Dumnezeu pentru omenire. Au fost momente calde și divine, stări plăcute și inimi arzând, iar drumul parcă s-a scurtat. Ajungând, “străinul” s-a făcut că merge mai departe. I-a pus pe ucenici la probă. El nu i-a constrâns, nici nu i-a forțat. Pentru că El doar stă la ușă și bate. El nu deschide. El doar așteaptă o inimă care se deschide cu adevărat…
Ucenicii l-au rugat să rămână cu ei. Era spre seară și sunt convins că nu vroiau să se despartă de El. Își doreau să asculte vorbirea-I plăcută la nesfârșit. Vorbirea Lui aparte. Vorbirea care luminează mintea întunecată și deschide orice inimă împietrită.
Hristos a intrat să rămână cu ei, pentru că El a venit să rămână în inima celor ce și-o deschid, chiar dacă a devenit mai târziu nevăzut de ochii lor naturali. A început părtășia, iar Hristos li se părea tot mai cunoscut. A luat pâinea, a mulțumit și a binecuvântat-o, a frânt-o și a dat-o ucenicilor.
Scena a devenit emoționantă. Iubirea tămăduitoare a Mirelui și răstignirea interioară a cugetelor lor. Frângerea pâinii, (“trupul Meu care este pentru voi”), modul cel mai clar despre moarta Sa. Luminarea ochilor și recunoașterea Mântuitorului. Reaprinderea speranței și clipa măreață! E Isus! E viu!
În grabă, au lăsat totul, au trântit ușa după ei și au plecat. Aveau o veste bună pentru ceilalți rămași în Ierusalim: A înviat Domnul! E viu! Isus e viu! Ne-a întâlnit în drumul spre Emaus…
Drumul spre Emaus nu e doar un simplu drum pe care cobori cu dezamăgiri, întrebări, îndoieli și speranțe stinse. E un drum în care speranța învie, dezamăgirea dispare și întrebările își găsesc răspuns.
Nu e doar un drum pe care mergi întristat, târându-ți picioarele, cu capul plecat și cu inima zdrobită. E drumul parcurs la sfârșitul căruia bucuria ia locul înstristării, fața oglindește lumina cerească iar inima zdrobită începe să ardă din nou.
Nu e doar un drum pe care mergi singur sau cu un “străin” alăturat. E un drum într-o continuă mișcare sub privirea binecuvântată a lui Dumnezeu.
Drumul spre Emaus nu e doar un drum pe care au mers ucenicii lui Isus. E un drum pe care am pornit și noi. Dezamăgiți, trudiți, obosiți, crezând că, dacă suntem ucenicii Săi, călătoria noastră pe drum va fi altfel. Fără probleme, greutăți, griji, răni, întristări și pâine mâncată printre lacrimi.
Dar El ne-a zis cu totul altceva. Ne-a zis să îndrăznim, căci El a biruit. Iar ca dovadă, în drumul deznădejdilor noastre, El s-a arătat de atâtea ori și încă Se arată mereu viu.
E seara lumii… iar răul luptă în ceasul cel greu tot mai mult. Dar Hristos stă la ușa și bate. Nu deschide, nici nu forțează. El doar așteaptă…
Nu-ți dorești să rămână și cu tine într-o cină prelungită?
