Ioan 20:24-29
24. Toma, zis Geamăn, unul din cei doisprezece, nu era cu ei când a venit Isus.
25. Ceilalţi ucenici i-au zis deci: “Am văzut pe Domnul!” Dar el le-a răspuns: “Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede.”
26. După opt zile, ucenicii lui Isus erau iarăşi în casă; şi era şi Toma împreună cu ei. Pe când erau uşile încuiate, a venit Isus, a stat în mijloc şi le-a zis: “Pace vouă!”
27. Apoi a zis lui Toma: “Adu-ţi degetul încoace şi uită-te la mâinile Mele; şi adu-ţi mâna şi pune-o în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios.”
28. Drept răspuns, Toma I-a zis: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!”
29. “Tomo”, i-a zis Isus, “pentru că M-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut, şi au crezut.”
Nici el nu a avut o posteritate liniștită, exact ca Maria Magdalena. O reputație de necredincios venită din scepticismul postmedieval, alegând pentru Toma ca imagine un măgar – ca simbol al încăpățânării.
Dar viața lui Toma nu se pretează la interpretări teologice. Mulți zic că ea, credința necesită confirmare prin experiență, dar Isus zice ,,Ferice de cei ce n-au văzut și au crezut.” Pe de altă parte, alții spun că aceea nu-i credință adevărată dacă vrea să vadă, dar Isus îi permite și parcă îl invită pe Toma să-I cerceteze rănile, cum ne îndeamnă tot El să cercetăm Scripturile.
Iar când mori moarte de martir, nu are dreptul să te numească necredincios cel ce n-a primit o palmă sau o înjurătură de mamă pentru Hristos.
Toma nu-i un sceptic necredincios, ci un credincios rănit. Duminica seara, atunci când cei întorși din Emaus au spus că L-au întâlnit pe Hristos, Toma nu era acolo. Lunea a zis că el crede doar dacă pipăie și peste o săptămână Hristos vine cu pieptul dezgolit și-l poftește pe Toma să-și împlânte degetul murdar în rană.
Aici învățăm câte ceva despre îndoială.
Fontanelle zicea că numai proștii nu au îndoieli. Dacă vrei să vezi oameni plini de certitudini să te duci la spitalul de nebuni. Avem dreptul la îndoieli pentru că ele sunt ca furnicile în pantalonii credinței, ne țin treji și în mișcare.
A fost o îndoială sinceră. A cerut mai multe dovezi decât avea nevoie și a primit mai multe decât s-a așteptat.
A fost o îndoială nepremeditată, pentru că mulți se bălăcesc în îndoieli construite și inventate, ca să aibă motiv să nu creadă.
A fost o îndoială normală, atitudine omenească posibilă și fără pagube uriașe – dacă nu rămâne multă vreme în suflet.
Când ne gândim la Samson, îl asociem cu o foarfecă, pe Iona cu balena, pe Noe cu barca, pe Zacheu cu vama, pe Rahav cu șoseaua de centură, pe David cu Batșeba, pe Toma cu necredința. Dar toți aceștia se pare că au trecut pe unde a trecut Toma.
Când ne îndoim de viitor se numește grijă, când ne îndoim de persoane e suspiciune, când ne îndoim de noi înșine se numește complex de inferioritate, când ne îndoim de orice lucru se numește cinism, când ne îndoim de ce vedem la televizor se numește înțelepciune.
Îndoiala le-a fost comună în acea zi femeilor de la mormânt, ucenicilor din Ierusalim, celor din Emaus.
Îndoiala nu-i opusul credinței, pentru că opusul credinței e necredința, care-i alegerea conștientă de a nu crede. Îndoiala coexistă cu credința: ,,Cred, Doamne, ajută necredinței mele.”
Îndoiala nu-i de neiertat. Ioan Botezătorul în temniță întreba pe Hristos dacă El e Mesia sau vine altul după El (Matei 11:3), iar Hristos spune mai târziu că nu este cineva născut din femeie mai mare ca Ioan Botezătorul (Matei11:11).
La credință se ajunge prin îndoială. Însuși Hristos a spus că vor veni hristoși mincinoși și să avem grijă să nu confundăm credința cu credulitatea. Credulitatea e credința fără filtru, de aceea să cercetăm orice lucru și să luăm ce este bun.
De unde vine necredința?
Din înțelegerea incompletă a lui Dumnezeu și a planurilor Lui, din bazarea credinței pe sentimente, dar când nu-și bagă sentimentele nasul în viața noastră de credință?
Avem îndoieli intelectuale și ne punem tot felul de întrebări. E Biblia Cuvântul lui Dumnezeu, există iad și rai, viață după moarte?
Avem îndoieli spirituale. Am crezut oare cu adevărat? Dacă mor astăzi, merg în Paradis?
Avem îndoieli conjuncturale. De ce a murit copilul meu? De ce a plecat soțul de la mine? În situația aceasta, mai este Dumnezeu lângă mine?
Îndoiala e un fel de imunizare. Vaccinul antivariolă îți dă de fapt o mică parte a bolii ca să poți dezvolta anticorpi. Îndoielile ne cresc credința atunci când ne confruntăm cu ele sincer, iar când vom ajunge într-un loc fără îndoieli înseamnă că am ajuns în cer.
Ce a pierdut însă Toma îndoindu-se?
A pierdut bucuria de a-L vedea pe Dumnezeu. Ucenicii s-au bucurat că au văzut pe Domnul (Ioan 20:20). Psalmistul se bucura atunci când era invitat să meargă la Templul (Psalmul 122:1). Iar acolo unde sunt doi sau trei adunați în Numele lui Hristos, e și El în mijlocul lor, iar aceasta e bucurie (Matei 18:20).
A pierdut părtășia frățească. Seara nu a fost acolo. Unii, când au necazuri, își caută prietenii, alții se izolează, Toma s-a retras ca Ilie în peșteră, ca Iona sub umbrar, ca Iacov la pârâul Iabocului. Secat și dezamăgit, uitase că creștinismul înseamnă strângere împreună. Diavolul îl atacă ușor pe cel ce se izolează de turmă, ,,Divide et impera” funcționează fără oprire. ,,Să nu părăsim adunarea noastră cum au unii obicei”, pentru că biserica este proiectul lui Dumnezeu.
Singura instituție ce se mai preocupă de problemele capitale ale omenirii, mântuirea, moartea, mentoratul, singura instituție ce dă valoare ființei umane și unde omul nu e tratat ca o bucată de carne. Singura instituție care mai are o busolă în lumea relativismului, singura instituție care dă un țel în viață dincolo de propria persoană.
Hristos nu se prezintă individual credincioșilor care se izolează de popor, nu l-a căutat pe Toma acasă, nici la pescuit, ci a venit o săptămână mai târziu tot la adunarea sfinților. Toma, când și-a spus necazurile, n-a știut că Hristos îl aude. Aceeași greșeală pe care aveau să o facă Anania și Safira câteva săptămâni mai târziu. Duhul Sfânt ne vede, ne aude și ne răspunde. Dumnezeu e pretutindeni, știe tot și nu suportă cuvântul ,,dacă”, pentru că ,,dacă” nu e inventat de Dumnezeu, ci de Diavol. Cu acest cuvânt l-a amăgit pe Adam, cu acest cuvânt a venit la Hristos la cruce.
Nu, îndoiala nu e un păcat, ci o ispită. Necredința e păcat.
A pierdut nașterea din nou și pacea. A pierdut iertarea lui Isus, a pierdut dovezile care puteau să-i elimine îndoiala. Încă o săptămână a stat cu îndoiala în spate, ca și cu o raniță grea pe umeri și o butelie de aragaz pe pântece.
A pierdut scopul pentru care să trăiască. Hristos l-a trimis cu un mesaj în lume, mesaj al bucuriei și al păcii, dar Toma era după pești sau se uita la televizor.
A pierdut tot ce se putea pierde într-o singură duminică în care a stat acasă. A trebuit să se deranjeze Hristos încă o dată ca să-și arate rănile când Toma a catadicsit să vină.
Creștinismul autentic e o religie a dovezilor palpabile, istorice, filosofice, dar – mai ales – a revelației.
Dacă tu nu l-ai întânit pe Hristos, nu înseamnă că nu există sau că nu a înviat. Ne-am fi așteptat la dovezi științifice aici, dar când cineva demonstrează ceva științific, nu mai e nevoie de credință. Toma d`Aquino avea dreptate când scria că ,,inima poate merge mai departe de locul la care mintea trebuie să se oprească.” E nevoie de mai multă credință pentru a fi ateu decât pentru a crede în Dumnezeu. Credința vede invizibilul, crede incredibilul și acceptă imposibilul.
Toma a făcut apoi o mărturisire incredibilă: ,,Domnul meu și Dumnezeul meu.” La aceasta duce drumul de la îndoială la certitudine – la explozia mărturisirii. Deși e ultimul apostol care a crezut în înviere, a fost primul care a mărturisit. Nu este suficient a crede, trebuie să le spunem și altora despre credința noastră.
Există două tipuri de creștini: cei care cred sincer în mântuirea lui Dumnezeu și cei care, tot atât de sincer, își fac iluzia că ar crede.
Urmele lui se pierd în istorie. Origen și Eusebiu din Cezareea au spus că Toma a misionat în India și aici a format o biserică puternică: aceea a tomiților, care încă în anul 330 d. Hr. erau pe coasta Malabar.
A murit în Coromandel ucis de o lance.
Toma e numit în Scriptură și Dydimus, adică geamăn. Toma e fiecare dintre noi sau, mai bine zis, fratele geamăn al lui Toma ești tu și sunt eu.
Noi, cei care suntem creștini, îl avem pe Toma ca model al îndoielii. Ceilalți îi au pe Orfeu și pe Euridice, dar la ei povestea se termină prost. La noi e cu happy-end. Chiar cu lance cu tot…
Fragment din noua carte “Cred, ajută necredinței mele” – Vladimir Pustan. Va fi disponibilă în Librăria Cireșarii din 17 noiembrie.
