Tema dărniciei, a fost și va rămâne sensibilă în viața credincioșilor, pentru că, din păcate, trăim o lume a egoismului și a materialismului. Cei mai mulți văd în dărnicie o pierdere personală și nu o binecuvântare sau un câștig. Cel mai mare idol al timpurilor noastre este probabil Mamona, urmat de sex. Sau, cum spune Scriptura, reunindu-le, cel mai mare idol al timpurilor noastre este pântecele. Multă lume se închină lui, unii au și reprezentarea lui în fața ochilor, alții nu.
Să vorbești de dărnicie în biserici e destul de riscant și puțini păstori riscă să predice „la ei acasă” despre asta. De regulă, pentru astfel de predici, e invitat un alt păstor. Omul spune imediat ce își aude păstorul vorbind de bani: „Ăsta vrea mărire de salariu!” Așa se face că, predicând în diaspora despre dărnicie la o biserică, m-a auzit cineva de la altă biserică și m-a rugat, dacă pot, să spun și la ei predica aceea. A fost dezamăgit, nu rostesc aceeași predică de două ori.
Citeam în lectura de dimineață și un verset pe tema asta din Deuteronom, care mi-a atras atenția: „Fiecare să dea ce va putea, după binecuvântarea pe care i-o va da Domnul, Dumnezeul tău.” E una din poruncile primite de poporul Israel, din cele multe. Aparent, e un verset peste care treci în viteză, în mijlocul atâtor altor porunci, mai ales că cea dinainte și cea de după (poruncile) sunt considerate mult mai importante. Fiecare să dea ce va putea, proporțional cu binecuvântarea primită.
Ei bine, trăim vremuri în care suntem învățați să strângem, să cheltuim, să risipim. „A da”, este un verb ciudat în zilele noastre în timp ce „a primi” este aducător de bucurie, extaz și fericire. Să dai e o obligație pe care, dacă o onorăm, o facem cu inima strânsă, în timp ce la primit, se omoară lumea și se calcă în picioare. Am ajuns așa de disperați să primim, încât nu mai cercetăm ce ni se dă, cum ni se dă, de ce ni se dă, important este să primim și noi, important e să primim ceva. E dacă vreți, mentalitatea primitorului de ajutoare. Se bucurau oamenii și se băteau ca nebunii pe tirul de ajutoare, chit că cele mai multe din acele haine, nu se purtau vreodată, ci stăteau aruncate prin diferite magazii. Dar omul voia să primească neapărat. Era un amestec de încântare, excitare și agitație când ți se dădea. Să îți ceară atunci cineva ceva din ce primeai… era riscant.
Natura noastră umană vrea să primească, să i se ofere, să dețină, iar Scriptura, prin Cuvânt, vrea să ne învețe binecuvântarea dăruirii. Isus Mântuitorul a venit să dea, să Se dea pe Sine și să ne arate și să ne spună și nouă de noua identitate. Să ne spună de binecuvântarea transformării din primitori în dătători, și nu oricum, în dătători voioși.
Una din marile erori predicate și înțelese prin biserici este semnul egal între „a da” și biserică. Cei mai mulți, cred că se poate sau trebuie să dai, doar bisericii, ca în vechiul testament către Templu. Ei bine, în Noul Testament nu găsim o poruncă privitoare la a da către o instituție. Găsim că primii creștini vindeau posesiunile și puneau banii la picioarele apostolilor și împărțeau după nevoi. Cu alte cuvinte, ce se aducea la picioarele apostolilor era pentru a sprijini pe cei aflați în nevoie.
Din păcate, ce se aduce azi la biserică, nu are aceeași destinație sau, în unele cazuri, o mică parte are aceeași destinație. Ținta nu mai sunt oamenii ci instituţia. Dacă sunteți atenți la adunarea generală a bisericii voastre, să notați unde se duc banii, veți observa că foarte foarte puțini merg spre nevoi umanitare. Cei mai mulți merg spre salarii, întreținere, dotări, ieșiri, mese de dragoste etc. Cu alte cuvinte, situația de acum, diferă de cea de atunci și oamenii cu adevărat în nevoie, tot în nevoie rămân. Totuși, asta nu ar trebui să oprească dărnicia, ci să o regândească.
Noi oamenii instituționalizăm credința în toate aspectele și de obicei mergem la biserică, să ne rezolve problema cu Dumnezeu. Asta am luat din religiile vechi și e o mare erezie și amăgire. Pentru această „rezolvare” a relației cu Dumnezeu, noi oferim la schimb, dărnicie, prezență, implicare etc. Nu ne doare capul ce face „clerul” cu banii, să se spele pe cap cu ei, noi ne facem partea. O astfel de mentalitate e păguboasă, greșită și înșelătoare. Nu poate biserica „să ne bage în cer”, ci noi suntem direct responsabili de destinația noastră, de parcursul nostru și de fiecare acțiune sau vorbă, chiar și de fiecare ban dat sau primit.
Oricum, biserica locală, nu e neapărat și obligatoriu destinația dărniciei noastre. Este drept, e necesar „să ne plătim locul” și în acest sens fiecare biserică trebuie să calculeze și să comunice cheltuielile lunare. Dacă mergi la biserică se face acolo ceva consum de curent, căldură, întreținere etc. Mi se pare normal să contribuim. Problema este la capitolul dărnicie, nu la capitolul cotizație.
Tu cât dai? Dai pe măsura binecuvântării primite de tine de la Dumnezeu? Cât bine ți s-a făcut și cât bine ai făcut la rândul tău? Te las în meditare la aceste aspecte și pregătesc continuarea acestor gânduri pentru mâine, dacă Dumnezeu ne lasă în viață. Nu e nimic de certat aici, e despre mine și tine și despre recomandările Scripturii, te rog să nu te simți ofensat.
