Dacă Goethe are dreptate şi adevărul nu-i decât ceea ce continuă, Biserica creştină, cu sincopele ei, are serioase motive de îngrijorare în ceea ce priveşte transmiterea acestui adevăr.
Preocupată de lucruri grandioase pe care le va face mereu în viitor, punând accent pe programe, resurse şi scoli de gândire, Biserica s-a oprit din marşul ei glorios undeva între Calvar şi Rusalii. Acceptarea mântuirii prin credinţă urmată de fapte vrednice nu-i suficientă doar la nivel de dogmă. Biserica a uitat teologia practică a lumânării care cuprinde două enunţuri simple. O lumânare nu pierde nimic din strălucire dacă aprinde o altă lumânare şi o lumânare poate face ce nu poate face soarele, adică să lumineze în întuneric. Aşa că nu trebuie dispreţuit un lucru mic.
Oare ce mai oferă azi Biserica? Sartre zicea în adolescenţă că Îl aştepta pe Tatăl Creator şi s-a trezit cu un director general. Chiar dacă mă îndoiesc că Sartre a avut vreodată un fior sfânt, problema aceasta rămâne valabilă. Mai poate Biserica oferi răspunsuri la întrebări? Mai poate Biserica lega răni, oferi alternative şi zămisli axiome valabile? Răspunsul nu-l pot da conducătorii Bisericii, nu-l poate oferi istoria şi nici pragmatismul societăţii în care trăim.
Soloviev vine cu un răspuns pe care îmi permit să-l extind. El zice: „Orientalul se roagă, pe când occidentalul se roagă şi lucrează”. Hristos a întemeiat Biserica nu numai pentru a contempla cerul, ci şi pentru a lucra pe pământ şi a lupta cu porţile iadului. El n-a trimis apostolii în pustiu, ci în lume pentru a o cuceri şi a o supune Împărăţiei. I-a îndemnat să aibă nu numai curăţia porumbelului, ci şi viclenia şerpilor. Occidentul e mai atent la uman, iar orientul la divin. Soloviev face politeţuri occidentului făcând diferenţa între călugării ortodocşi care, vorba lui Montesquieu, deşi călugăria e o virtute, ce virtute e aceea care nu produce nimic şi călugării catolici mult mai prezenţi în societate.
Eu cred că drumul e la mijloc…
O implicare socială fără Dumnezeu e la fel de păguboasă ca şi contemplarea mistică fără practica braţului întins celui în nevoie.
Poate că Biserica Reformată e soluţia? Nici vorbă, pentru că reforma s-a războit doar cu Biserica Catolică şi nu a reuşit să rezolve problemele credinţei în crez şi în trăire.
Ancorarea în trecut a fost fatală Bisericii. Un fel de complex al lui Ghedeon în care minunile s-au produs mai demult, iar Dumnezeu priveşte trist peste o generaţie de handicapaţi, ce au ca reper doar poveştile aproape incredibile ale străbunilor. Biserica uită că fiecare generaţie are parte de propriile ei minuni cu Dumnezeu. Prima generaţia a văzut Marea Roşie despicându-se în două, iar generaţia a doua a văzut Iordanul, supunându-se aceloraşi legi neverosimile. Dumnezeu Se conjugă la toate timpurile, deşi El este în afara timpului.
Societatea individualistă, centrată pe ego, a întins o cursă Bisericii în care aceasta a căzut ca mireasa într-o gură de canal. Un fel de filosofie a neamestecului care zice „fiecare mătură în faţa uşii sale”, îndemn ce l-a făcut pe Joseph Roth să o numească „filosofie de portăreasă” şi care domină lumea de mai bine de jumătate de secol. Aceasta îndeamnă Biserica să-şi vadă de aprinsul lumânărilor, vânzarea de cruciuliţe sfinţite la Athos, cruciada împotriva lui Rolling Stones şi apoi la loc comanda.
Isus Hristos a vorbit despre bobul de grâu care trebuie să moară pentru a putea aduce viaţă nouă, or Biserica a uitat învăţătura lui Augustin care-şi învăţă discipolii că doar când ai găsit o cauză pentru care să mori, merită să trăieşti. Nimic nu se poate face fără sacrificiu şi dacă profan o îngropăm pe Ana de vie pentru nişte ziduri amărâte, cum de nu reuşim să sacrificăm totul în schimbul câştigării de suflete, din care, doar pentru unul singur dacă ar fi existat, Dumnezeu ar fi dat toată lumea şi pe Fiul Său?
Jose Antonio Marina, într-o excelentă carte despre prostie, pe care el o numeşte dulce inteligenţă eşuată, remarca: „societăţile se pot ticăloşi atunci când se complac în hedonism, lipsindu-le trei elemente de bază: compasiunea, respectul şi admiraţia”. Cred că se potriveşte ca o mănuşă şi la societatea selectă a Bisericii. Va trebui să ne numărăm oile cu grijă, să le ducem la păşuni verzi, nu să distrăm caprele.
Va trebui să ne punem cu totul totului la dispoziţia lui Dumnezeu. Să folosim mintea, atunci vom fi inteligenţi. Când vom folosi şi inima, vom deveni înţelepţi şi când ne vom pune şi trupul la dispoziţia Cerului, vom fi sfinţi. Şi chiar dacă nu vom fi canonizaţi, creştinismul nostru va fi unul adevărat şi mântuitor.
Platon spunea că a şti înseamnă a-ţi aduce aminte. Va trebui să ne amintim de unde am căzut pentru a şti cum trebuie să trăim.
