Fiecare om are nevoie de Dumnezeu. E în interiorul ființei umane dorința de a se închina. Moise era în prezența lui Dumnezeu iar poporul își făcea de cap în vale. Au văzut că Moise întârzie și n-au mai așteptat. Și-au confecționat un dumnezeu ce semăna cu o vacă.
Aveau la activ experiența egiptenilor și s-au gândit să-i imite. Idolul acela nu le cerea sfințenie, responsabilități, nu-i chema la judecată, era plăcut la vedere și nici nu-i acuza de nimic. Era surd, orb și n-avea nicio putere.
Când Moise a coborât de pe munte cu tablele legii în mână, a fost cuprins de o indignare care l-a făcut să spargă tablele de stâncă. Să petreci ore în șir în prezența lui Dumnezeu, să vorbești cu El, să te bucuri de El și dintr-o dată toată bucuria să se facă praf.
Aron a folosit scuze, dar scuzele nu ajută cu nimic. Ele nu definesc standardul lui Dumnezeu. Astăzi poate mulți dintre creștini stau liniștiți crezând că Îl împacă pe Dumnezeu cu venirea la biserică duminica, cântând o cântare sau rugându-se câteva minute.
Idolul e tot ceea ce ne preocupă și ne frământă mai mult decât Dumnezeul revelat de Scriptură. Unii sunt preocupați de cine predică, nu de ce are Dumnezeu să le spună. Poate pizma, poate banii, poate dorința de mărire, poate lăcomia, poate răutatea. Toate astea se văd limpede și în biserică. Nu sunt vaci, nu. Astăzi și-au luat haine fine, costum și cravată, uneori nici atât.
Indignarea deosebită a lui Moise are un sens. Oare câți dintre noi am fi afectați într-un asemenea fel, atunci când vedem păcat în viața noastră? Suntem supărați pentru că suntem acuzați, pentru că nu ne ies planurile, că nu se face voia noastră? Sau ne supărăm că nu se face voia lui Dumnezeu?
O întrebare la care trebuie să răspundem cu sinceritate. Să vezi păcat în viața altora e simplu. Ce te faci însă cu tine? Tu ai responsabilitatea propriei mântuiri.
