Cuvântul „părtăşie” este un cuvânt al noului legământ. Părtăşia despre care se vorbeşte în noul legământ este copiată după părtăşia pe care Isus şi Tatăl au avut-o Unul cu Altul pe durata vieţii lui Isus pe pământ. Rugăciunea lui Isus a fost ca părtăşia între ucenicii Lui să fie de aceeaşi fel.
Sub noul legământ, deşi oamenii se puteau ridica la mari înălţimi de sfinţenie, nu putea totuşi intra în părtăşie unul cu altul. Au existat oameni evlavioşi în vechiul legământ – Moise, Ilie, Daniel şi Ioan Botezătorul, ca să numim doar câţiva dintre ei. Aceşti oameni au avut o sfinţenie care depăşeşte sfinţenia majorităţii credincioşilor din ziua de azi. Aceasta este însă pentru că majoritatea credincioşilor de azi nu au intrat în noul legământ.
Noul legământ îi îndreaptă pe ucenicii lui Isus într-o sanctificare lăuntrică, care l-a rândul ei îi conduce înspre părtăşia unul cu altul. Când citim despre oamenii mari ai credinţei în Evrei 11, observăm că toţi erau oameni singuratici. Aşa era în timpul Vechiului Testament. Dar, îndată ce ajungem în Noul Testament, vedem cum Isus îşi trimite ucenicii doi câte doi. Aceasta era ceva nou. Isus a venit să ne conducă nu doar înspre o sanctificare lăuntrică, ci şi înspre părtăşie.
Dacă un credincios ajunge la o viaţă de biruinţă lăuntrică asupra păcatului, şi totuşi nu intră în părtăşie cu alţii, ceva lipseşte drastic în sanctificarea lui. Sanctificarea fără părtăşie este o înşelăciune. Mulţi călătoresc peste tot în lume, predicând sfinţenie; dar ei înşişi sunt oameni singuri, asemeni celor din vremea Vechiului Testament. Astfel de predicatori sunt încă sub vechiul legământ. Fără excepţie, va fi evident că ei nu au zidit nici o părtăşie în locul de care aparţin.
Nu a fost însă aşa cu apostolii în primul secol. Îndată după ziua Rusaliilor, citim despre Petru şi Ioan mergând împreună. Petru a spus omului olog de la templu să se uite la amândoi, la Ioan şi la el (Faptele Apostolilor 3:4). Petru şi Ioan lucrau ca o echipă. În ziua Rusaliilor, chiar dacă Petru a fost acela care a predicat, citim totuşi că el s-a ridicat, împreună cu cei unsprezece (Faptele Apostolilor 2:14). Părtăşia este una dintre caracteristicile care ies în evidenţă atunci când citim Faptele Apsostolilor capitolele 2 la 4.
Petru şi Ioan nu erau oameni cu temperamente similare. Erau enorm de diferiţi ca fiinţe umane. Petru era tipul iute şi activ – iute să se laude că el niciodată nu-l va nega pe Domnul, iute să sară în marea Galileii de îndată ce l-a văzut pe Domnul la ţărm (Ioan 21), etc. Ioan, pe de altă parte, era tipul tăcut şi meditativ, căruia îi plăcea să fie singur şi să vadă vedenii despre lucrurile cereşti (ca în Patmos). Dumnezeu întodeauna aduce împreună oameni care sunt diferiţi (omeneşte vorbind), în biserică – astfel încât să poată demonstra o unitate în difersitate care este mult mai măreaţă decât unitatea a doi oameni asemănători care devin unul.
