De sărbători, fericirea trebuie să ne-o facem noi, aducând aceste trasături de caracter, aceste atitudini și relaționări, în modul în care ne planificăm și ne trăim sărbătoarea.
Întotdeauna când se apropie sărbătoarea naşterii Domnului nostru Isus Cristos apar tot felul de atacuri împotriva acestei sărbători: că data nu este corectă, că se suprapune peste sărbătoarea romană păgână a zilei soarelui, că numele „crăciun” este de origine necunoscută şi păgână, că bradul ca pom de crăciun este de origine germană păgână, etc., etc.
Când au apărut în România cultele evanghelice, au fost mari discuţii pe această temă, mai ales fiindcă credincioşii din Anglia nu sărbătoresc în adunare naşterea Domnului: ei sărbătoresc doar în familie, unde în dimineaţa zilei de 25 decembrie se deschid darurile pentru copii. Fraţii din România (mă refer în special la baptişti), ştiind câtă încărcătură emoţională are colindul şi celelalte datini de Crăciun, au avut înţelepciunea să zică: Dacă scoatem toate aceste obiceiuri ne lipsim copiii de ceva puternic în viaţa lor şi cu siguranţă dăm ortodocşilor un motiv în plus să ne vorbească de rău. De aceea, au decis să lase copiii şi tineretul să meargă la colindat să sărbătorească naşterea Domnului în adunări cu programe speciale dedicate sărbătorii.
Dacă ne uităm cu atenţie în Biblie, vedem că Dumnezeu a poruncit Lui Israel să sărbătorească în fiecare an ieşirea lor miraculoasă din Egipt (sărbătoarea Pascală) şi îndelungata trăire în corturi (sărbătoarea corturilor) şi de asemenea să pună „semne de aducere aminte” a altor evenimente, cum ar fi trecerea Iordanului şi Eben Ezer („până aici ne-a ajutat Domnul”).
Pe modelul acesta, creştinii au început foarte de vreme în istoria lor să marcheze ziua învierii Domnului Isus ca „ziua Domnului”. Domnul Isus Însuşi a poruncit să se facă „frângerea pâinii” în mod specific „spre pomenirea Mea”, adică să-şi aducă aminte în mod frecvent ceea ce a făcut El pentru ei la crucea de la Calvar.
Mai târziu s-a fixat o duminică specială ca să fie sărbătorită ca „Ziua Învierii” (Paştele creştin), precedat de „săptămâna patimilor”, sau „săptămâna mare”, iar la şapte săptămâni mai târziu să se sărbătorească evenimentul coborârii Duhului Sfânt („ziua cincizecimii”, numită de români şi „Rusaliile”). Este trist că până şi astăzi, catolicii şi ortodocşii nu pot cădea de acord să sărbătorească în aceeaşi duminică acest eveniment glorios din istoria creştinismului.
Era normal ca după toate acestea creştinii să se decidă să facă o sărbătoare şi din naşterea Domnului. Nu intru în amănunte despre modul în care s-a calculat data şi ziua acestui eveniment. Indiferent care au fost motivele fixării datei pe 25 decembrie, pentru noi creştinii din secolul al XXI-lea faptul este împlinit şi alegerea noastră este doar dacă ne încadrăm cu toţi creştinii să sărbătorim evenimentul acesta, sau să nu-l sărbătorim deloc.
În epoca modernă, pentru a armoniza calendarul nostru cu calendarul cosmic, s-a trecut de la calendarul iulian la cel gregorian (nu intru în complicatele calcule şi probleme ale acestor calendare). Ruşii au refuzat să facă această trecere şi astfel Crăciunul la ruşi are loc două săptămâni după Crăciunul din restul Europei. Românii din Republica Moldova sărbătoresc Crăciunul odată cu ruşii.
Esenţiale sunt două probleme. Prima este cea a conducerii fiecărei Biserici în parte. Cât de bine organizează şi conduce programul de sărbători? În ce măsură acest program îl onorează pe Dumnezeu şi în ce măsură acest program zideşte sufleteşte Biserica?
A doua este problema organizării sărbătoririi evenimentului în familie. Soţul şi soţia ar trebui să se sfătuiască din timp ce vor face la acea sărbătoare, mai ales, ce va face soţul şi ce va face soţia. Cum îi vor antrena pe copii şi pe ceilalţi membri ai familiei sau prieteni care vor participa cu ei la sărbătoare. Cum vor face ca niciunul să nu se simtă neglijat, ci iubit şi onorat. Nimic nu trebuie lăsat la voia întâmplării. Şi soţul şi soţia să se roage împreună pentru acea sărbătoare. Şi atunci Dumnezeu va fi slăvit la sărbătoare şi toţi participanţii se vor bucura şi vor trăi în profunzime evenimentul sărbătorit.
Noi românii avem un salut foarte frumos: „Sărbători fericite!” Să ţinem minte: Fericirea nu ne-o dă nimeni, nici măcar Dumnezeu. „Predica de pe munte” (Matei 5-7) începe cu „fericirile” – nouă trăsături de caracter pe care dacă le avem, ne spune Isus, suntem fericiţi. Opusul lor este reţeta sigură pentru nefericire. De sărbători, fericirea trebuie să ne-o facem noi, aducând aceste trăsături de caracter, aceste atitudini şi relaţionări, în modul în care ne planificăm şi ne trăim sărbătoarea.
Cu toate acestea în gând, vă dorim la toţi:
„Sărbători fericite!”
