Matei 5:4 – „Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi!”
Şi cei ce plâng sunt mulţi. Se plânge de ciudă, de bucurie, de sminteală, de tristeţe, de pierdere. Există plânsul teatral, cel forţat, cel eliberator. Se plânge la telenovelă când Juan Fernado renunţă la iubirea lui profundă pentru Maria Dolores şi se înfundă pe veci într-o mănăstire. Se plânge la „Iartă-mă!”, la „Din dragoste” şi la „Surprize, surprize”. Se plânge la biserică când fratele Goangă povesteşte a suta oară cum fiul Voicu a avut accidentul cu motocicleta şi cum s-a pocăit imediat.
Dar tot plânsul acesta şi hectolitrii de lacrimi vărsate nu ne face să fim mai fericiţi.
Bogaţii şi bărbaţii n-ar trebui să plângă. Să fi fost Isus bărbat slab pentru că plângea? Care e plânsul care fericeşte?
Plânsul compătimirii. De aceea plânsese Isus la mormântul lui Lazăr, pentru a pune în practică ceea ce poruncise – „plângeţi cu cei ce plâng”. Fiind alături, înţelegând, împărtăşind şi, până la urmă, împărţind din durerea aproapelui şi pe umerii tăi, făcându-i-o mai suportabilă.
Plânsul pocăinţei, însoţit sau nu de cântatul cocoşilor, este preţul imediat al trădării, dar şi dorinţa unui nou început. Petru a plâns cu amar pentru că cel puţin aici lacrimile nu sunt sărate, ci sunt pelin.
Plânsul suferinţei. Isus n-a oferit nici o cale cerească în absenţa necazului, a neînţelegerii, a urii lumii. Pavel credea că dacă se va duce la Roma, Cezarul o să-i facă dreptate, dar acolo Cezarul i-a tăiat capul. Cei junghiaţi sub altar continuă să ceară revenirea lui Isus când văd atâta nedreptate, silnicie şi batjocură.
Plânsul rugăciunii. E creionul fosforescent cu care subliniem cererile noastre. E înduplecarea inimii lui Dumnezeu, care e Tată şi e sensibil când un fiu plânge. În pustie, Dumnezeu le-a dat carne să mănânce pentru că i-a auzit plângând.
Plânsul îşi are vremea lui, ca, de altfel, şi râsul. La râs, cine râde la urmă, râde mai bine. La plâns e invers. Când Hristos va reveni, primul lucru care-l va face este ştergerea oricărei lacrimi din ochii celor ce-au plâns. Atunci ei vor fi mângâiaţi şi vor râde. În cer se va râde mult, deci, personal, cred că „Toronto blessing” a venit prea devreme.
În iad se va plânge şi plânsul va fi acompaniat de scrâşnirea dinţilor. Cei ce n-au dinţi, vor avea surpriza să vadă că le cresc măselele de minte a doua oară şi prea târziu, ca să aibă ce scrâşni.
Din iad se va auzi râsul bucuriei cereşti…
