Matei 5:5 – „Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul!”
Săritul muştarului e sport naţional la români. Şoferii conduc cu o mână pe claxon şi cu cealaltă ţinând un deget sus. Muştarul sare în alimentări, gări, ghişee, cârciumi, biserici, stadioane. Mâna în beregată, ochii roşii ca ouăle de Paşti, înjurătura aferentă. Dreptatea trebuie rezolvată cu parul, tribunalul, ziarul. Pocăinţa e lăsată jos cinci minute şi există riscul să uiţi s-o mai ridici.
Blândeţea nu înseamnă slăbiciune, deşi blândul la noi e sinonim cu blegul, laşul şi bărbatul neterminat.
Mihail Kogălniceanu, la înscăunarea lui Alexandru Ioan Cuza, i-a spus să fie bun şi blând. A fost prea blând şi l-au forţat să abdice.
Nu ştiu dacă blândeţea se învaţă. Moise la patruzeci de ani l-a lovit pe unul cu ciomagul în cap pentru că l-a înjurat de popor. I-au trebuit încă patruzeci de ani să stea la oi ca să devină cel mai blând om de pe faţa pământului, ca să se urce 2 milioane de oameni în capul lui, zilnic. E mult – şcoală de patruzeci de ani – şi eu nu mai am atâţia de viaţă, deci rămâne să cred din toată inima că e roada Duhului Sfânt şi asta mă face să învăţ doar uitându-mă la Isus (Matei 11:29).
Când scrie corintenilor (1 Corinteni 4:21), Pavel zice că are două alternative când va veni să ţină o predică în Corint: să vină cu nuiaua sau cu duhul blândeţii. Până la urmă a venit cu duhul blândeţii, deşi biserica gemea de probleme. Nuiaua a pierdut-o. Au găsit-o predicatorii ambulanţi din scumpa noastră patrie şi nu-mi aduc aminte de nici o predică din copilăria mea care să nu se lase cu schilodiri, pentru că nuiaua dată cu putere peste spinare capătă efect de măciucă.
Nici cei din bănci nu sunt mai hăruiţi. Şi lor, când nu le convine ceva, sar imediat ca pop-corn-ul şi asta nu-i dovada că-s plini de Duh.
Blândeţea are ca premiu moştenirea pământului. Nu ştiu cum vine asta pentru că nu-i nici o brânză să-l moşteneşti. Probabil e vorba de celălalt pământ, nou.
E bine să fii blând chiar dacă nu s-ar da nici un premiu, pentru că toate prostiile se fac şi se spun la nervi. O viaţă bună cu soţia şi copii, cu fraţii şi prietenii, în care n-ai amintiri cu urlete şi bulbucări, iată cel mai bun premiu.
Sunt înfrângeri care înalţă şi victorii care înjosesc, spunea Nicolae Iorga. A avea ultimul cuvânt, a-l spune mai tare, nu înseamnă că eşti grozav, ci doar că ai prea mult muştar săltăreţ în tine.
