Porcii rămăseseră în urmă cu râturile mirosind a verigi de aur fals… Luna râdea cu dinţii ştirbi de babă clevetitoare şi casa-i părea străină ca o mireasă căzută la împărţeală pe întuneric. Ştia că lipseşte bucuria dincolo de geamurile cu perdelele de ceaţă şi tristeţe lăsate. Venise la ceas de uitare, când nimeni nu mai aştepta nimic, când visurile aveau colţuri de coşmar şi amintirile prinseseră cocleala deznădejdii.
Cărunt… Intrase zăpada în părul negru şi iarna nefirească se încăpăţânase să rămână cu mâna în beregata tinereţii, tăind pădurea de la rădăcină şi plantând mesteceni albi.
Nu mai avea nimic… Agoniseala de iubire, fărâma de speranţă, căldura rece a argintului trecuseră. Auzea porcii guiţând în fiecare celulă din trup, strigăt de foame şi de batjocură. Hainele rupte prinseseră parfum de iad şi apa nu mai avea puterea liniştitoare a curăţirii. Cu degetele terminate în unghii negre, îndoliate, bătu la poarta îndurării unui tată ce fugea înainte, în întâmpinare.
Cărunt şi tatăl, îşi uni iarna cu a băiatului şi le topiră amândoi necruţător în lacrima regăsirii. Era primăvară peste tot, iar privighetorile îşi depuneau ouăle direct în cuibul soarelui, să zămislească mai repede bucuria.
Slujitorii alergau năuci cu mâna pe cuţitul de oţel al junghierii, aburind vinul în palmele asudate. Haina cea nouă, inelul sclipind şi sandalele potrivite pe picioarele spălate de acum prevesteau continuarea domniei.
Ceruse doar să fie slugă, simţind nevrednicia ca pe-un tovarăş câştigat în cocini şi primise printre sărutări iubirea şi iertarea.
Seara se frânse-n două, iar cucuveaua de pe horn hohoti răutăcioasă când sosi fratele cu palmele crăpate de coarnele plugului şi cu inima mohorâtă de absenţa iedului dăruit.
Vorbele înspre tată miroseau a porci hrăniţi de la halda de gunoi şi aveau scrâşnet de sticlă pisată în mojarul urii.
În seara aceea tulbure fostul porcar învăţă, în pragul casei, că întoarcerea la tatăl are gust de singurătate ploioasă. Şi mai plânse o dată…
