„Aveam 18 ani când am încetat să mă mai rog pentru frații mei.” Așa își începe Renee James tulburătoarea mărturisire despre modul în care experiențele dureroase au adus-o mai aproape de Dumnezeu.
„Sean suferă de o formă gravă de autism. Niall are Sindrom Down”, scrie Renee într-un editorial înduioșător publicat în Today’s Christian Woman. Obișnuită să vadă zilnic neputința fraților ei, Renee s-a descoperit înrobită de propria neputință. În fiecare noapte, povestește ea, se ruga pentru vindecarea fraților ei: „variații pe aceeași temă”: „Doamne, Biblia spune că Îți pasă de vindecare. Te rog, vindecă-i pe Sean și Niall. Doamne, ce anume din familia noastră Te-a făcut să crezi că putem să ne ocupăm de doi fii handicapați? E ceva ce am făcut noi? Nu-i drept! Doamne, de ce eu sunt normală și Sean și Niall nu? E ceva ce ar trebui să fac sau să fiu ca să le fac dreptate? Doamne, de ce ai permis handicapul lor? De ce?”
Rugăciunile lui Renee, atât de asemănătoare celor a mii, sute de mii, poate milioane de creștini confruntați cu durerile acestei vieți, nu au primit răspunsul mult dorit. Așa că tânăra a încetat să se roage.
Nu putea fugi nici de ei, nici de întrebări
„Cuiele – acele situații dificile care dor cu disperare și ne țintuiesc de podea – vin în forme de tot soiul. Sean și Niall erau cuiele mele – ascuțite. (…) Cuiele dor. Voiam să le smulg, să bandajez găurile și să schiopătez departe de afrontul pe care Sean și Niall îl reprezentau față de înțelegerea mea cu privire la Dumnezeu (sau a ceea ce credeam eu că este Dumnezeu și că ar trebui să fie creația Lui: frumusețe, ordine, plenitudine)”, scrie Renee, începând să își analizeze disperarea.
„Dar Sean și Niall nu se lăsau smulși. Sunt frații mei, până la urmă. Cu ochii minții îl vedeam mereu pe Sean și degetele lui în continuă mișcare, umerii aduși în față, corpul prea slab și în continuă mișcare, chiar și când stă pe loc. Privirea încrucișată a lui Niall și zâmbetele lui îmi reduceau la tăcere scenariul care amenința să se deruleze în continuu în mintea mea: ‘Doamne, înseamnă că trebuie să îndrept eu cumva toate astea, dacă Tu nu poți sau nu vrei.’” Tânără recunoștea că nu se putea îndepărta nici de frații ei, nici de întrebarea care îi revenea obsesiv în minte: „De ce?”.
„Poate că nu știam cum să ascult. Poate că credința mea nu putea să accepte finalitatea tăcerii lui Dumnezeu. Oricare ar fi fost motivul, am încetat să mă rog pentru vindecarea lui Sean și Niall. În schimb, am plâns aparenta abandonare a lor, a familiei mele, a mea, de către Dumnezeu”, mărturisește Renee.
După 30 de ani, s-a rugat din nou
O schimbare radicală de perspectivă o face pe Renee să reînceapă să se roage pentru frații ei, după 30 de ani. Prezentă la o întâlnire religioasă pe teme artistice, conferențiarul a întrebat meditativ „Trăim noi astăzi așa cum Iisus ar trăi dacă ar fi aici, fizic, în corpurile noastre? La ce trebuie să renunțăm pentru a putea descoperi adâncimea inimii lui Dumnezeu?” Pe fundal rula un videoclip cu imagini de la un botez.
Această întrebare introspectivă a făcut-o pe Renee să își reconsidere fundamental atitudinea. „Am renunțat la nevoia mea ca Dumnezeu să îmi răspundă la ‘De ce?’-ul meu cu privire la Sean și Niall. Am oprit filmul acela din capul meu pentru totdeauna. Mi-am întors privirea de la cuiele mele către imaginile cu lacrimile de bucurie, apa. M-am concentrat pe aceste imagini ale perspectivei de ansamblu, singura care contează, ale vieții înnoite, aici și acum, fizic, datorită morții și învierii lui Iisus. Și m-am rugat.”
Renee povestește că rugăciunile ei folosesc astăzi aceleași cuvinte pe care le folosea și acum 30 de ani, dar că spiritul rugăciunii este cu totul altul: „Doamne, îți mulțumesc pentru Sean și Niall. Fii Tu pâinea lor cea de toate zilele în felul în care au nevoie ei astăzi. Doamne, Tu ești Marele Medic. Doar Tu îi poți vindeca pe Sean și Niall. Vindecă-mă și pe mine. Doamne, eu nu înțeleg care este marea lucrare pe care Tu o faci în familia mea, așa că ajută-mă să am răbdare.”
Renee a învățat, între timp, să vadă și să transmită și celorlalți lucrurile bune pe care le-a înţeles din experiența sa. Și încheie spunând că „deși de partea aceasta a Raiului nu se va putea certa, nu va putea conversa, nu va putea împărtăși secrete sau glume copioase cu frații ei, totuși, într-o zi va putea”.
Ultimele cuvinte ale mărturiei ei sunt, pentru cei mai mulți, mai ușor de spus decât de trăit: „Am nevoie de cuie. Toți avem.”
