Rostite în timp ce era ţintuit pe cruce, cele şapte ziceri ale lui Iisus au fost pline de semnificaţie pentru unii dintre martorii răstignirii. Alţii le-au minimalizat sau le-au negat importanţa. Cuvintele Sale selectează şi astăzi audienţa. Cuvintele lui Iisus din cele câteva ore constituie o cheie semnificativă pentru înţelegerea mesajului Său.
Cuvintele, elementare, simple, şi-au derivat valoarea din calitatea morală a Emiţătorului, din dubla Sa natură, divino-umană, dar şi din contextul şi motivaţiile rostirii lor. În timpul agoniei de aproape şase ore, Iisus nu S-a concentrat nici măcar un moment asupra propriei Persoane. Cele şapte intervenţii ale lui Iisus răstignit întregesc percepţia noastră cu privire la Dumnezeul incarnat: divinul şi umanul se împletesc în Christos, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului, deopotrivă.
Este foarte posibil ca Iisus să fi rostit şi alte cuvinte, însă cunoaştem numai ceea ce au scris evangheliştii. Matei menţionează doar una dintre afirmaţiile lui Iisus (repetată şi de Marcu), în timp ce Luca şi Ioan întregesc vocabularul crucii, fiecare cu câte trei exemple. Poate că, dacă Petru şi ceilalţi apostoli n-ar fi fugit în circumstanţele arestării, Evangheliile ar fi putut oferi o imagine mai bine conturată a ultimelor momente din viaţa lui Christos.
Rugăciunea de intermediere
Iisus zicea: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” (Luca 23:34)
Aceste cuvinte sunt redate doar de evanghelistul Luca. Vineri, pe la ora 9 dimineaţa, după ce procesiunea a ajuns pe dealul Golgota, a început supliciul. În timp ce soldaţii romani Îi ţintuiau membrele pe cruce, Christos a mijlocit (şi) pentru ei înaintea Tatălui Său. Atitudinea Lui frapează. Iisus este cu totul liber de resentimente, chiar în prezenţa sfredelitoare a celor care Îi dădeau trupul morţii. Se ruga pentru iertarea lor, înainte ca ei să-şi dea seama că greşesc. Comentând reacţia lui Iisus, teologul Gerhard Maier afirma că exemplul culminant de brutalitate a întâlnit exemplul culminant de iubire.
Iisus a inaugurat un nou mod de a muri. Călăii erau, desigur, rutinaţi. Iisus moare, însă, original, atipic, fără ca torţionarii Lui să perceapă dimensiunea spirituală a ceea ce se desfăşura înaintea lor. Au existat dezbateri privind beneficiarii acestei rugăciuni a lui Iisus. Au fost romanii sau iudeii? În primul rând, aceste cuvinte îi vizau pe soldaţii romani, dar ele ar fi putut fi la fel de bine extinse şi la grupul ucenicilor, în mod special la Petru, care-L trădase deja de trei ori. De această rugăciune avea nevoie, de altfel, întreaga naţiune iudaică: fariseii, cărturarii, preoţii cei mai de seamă. Şi mulţimea nestatornică, aceea care-L aclamase doar cu câteva zile mai devreme, s-ar fi putut regăsi în această rugăciune. De faţă sau absenţi, toţi erau cumva implicaţi şi nimeni nu se putea eschiva de responsabilităţi.
Într-un anumit sens, cuvintele rostite de Christos pe cruce închid cercul învăţăturilor Sale şi le potenţează. Totul se încheagă într-un sistem unitar, indisolubil. Iisus este Logosul şi trăieşte Logosul. Consecvenţa între ceea ce predicase în timpul activităţii Sale şi comportamentul Său în faţa morţii iminente este inspiratoare. Rugăciunea de intermediere pentru ignoranţii sau răuvoitorii care-L pironiseră pe cruce este conformă cu învăţăturile Sale: „Iubiţi-vă duşmanii şi rugaţi-vă pentru cei ce vă persecută” (Matei 5:44). Dietrich Bonhoeffer, victimă a persecuţiei naziste, spunea că, „rugându-ne pentru ei, noi facem ceea ce ei nu ştiu să facă pentru ei înşişi”. În mod cert, rugăciunea Mântuitorului omenirii nu putea avea doar un impact local şi limitat în timp. Cererea de iertare adresată Tatălui pentru cei care-L răstigneau includea întreaga umanitate, care adesea se face vinovată de reactualizarea răstignirii Sale prin acţiuni răuvoitoare.
Cea mai frumoasă promisiune
Iisus i-a răspuns: „Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în Rai!” (Luca 23:43)
Tot Luca este cel care consemnează această promisiune a lui Iisus. Deşi în agonie, cu trupul atârnând de cruce, Fiul Omului surprinde prin bunăvoinţa faţă de un tâlhar oarecare. Atitudinea Sa arată că şi-n ceasul cel mai greu Îşi găsea plăcerea să asculte ce aveau oamenii pe suflet – un moment în care doar sufletul mai putea conta. Tâlharul a dovedit o credinţă mai mare decât a ucenicului Toma, care Îl însoţise pe Iisus timp de trei ani şi jumătate şi care, totuşi, s-a îndoit. Luca descrie tabloul unei veritabile şi profunde consilieri spirituale: un păcătos moare alături de Fiul lui Dumnezeu, moare împreună cu El şi Acesta îl petrece în moarte, făgăduindu-i învierea din morţi, posibilă în virtutea jertfei neconsumate încă. Iisus tocmai de aceea venise pe pământ: să-i caute pe cei ce erau pierduţi. Chiar în timp ce realiza ispăşirea păcatelor, începeau să se vadă efectele acesteia, garantându-i mântuirea unui tâlhar disperat să-şi afle pacea şi iertarea.
Există divergenţe de opinie cu privire la sensul acestei promisiuni a lui Iisus. Conform unor traduceri, afirmaţia lui Iisus a sunat astfel: „Adevărat îţi spun, astăzi, că vei fi cu Mine în Rai!” Tâlharul nu a ajuns în acea zi de vineri în Rai, împreună cu Christos, întrucât în Duminica Învierii, Iisus Însuşi i-a spus Mariei Magdalena: „Nu Mă ţine, pentru că încă nu M-am suit la Tatăl” (Ioan 20:17, subl. adăugită). Centrul de greutate al promisiunii lui Iisus către tâlhar nu este nici „în Rai”, nici „astăzi”, ci în expresia „cu Mine”. Tâlharul pocăit a preţuit cuvintele lui Iisus, iar atitudinea lui este revelatoare pentru esenţa vieţii creştine. „Ar fi o răutate să te joci cu acest har”, afirma pietistul Johann Albrecht Bengel (1687-1752).
Dragostea de mamă, dragostea de Fiu
Când Iisus a văzut-o pe mama Lui şi, lângă ea, pe ucenicul pe care-l iubea, i-a zis mamei Sale: „Femeie, iată-l pe fiul tău!” Apoi i-a zis ucenicului: „Iat-o pe mama ta!” Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o acasă la el. (Ioan 19:26,27)
Maria a marcat prin prezenţa sa atât debutul, cât şi finalul misiunii publice a lui Iisus. A fost prezentă la nunta din Cana, unde L-a rugat să Se îngrijească de nevoile mirilor, şi a fost prezentă pe dealul Golgotei, în momentul când sufletul I-a fost „străpuns de o sabie de moarte” (Luca 2:35). Probabil că la data morţii lui Iisus, Maria era deja văduvă şi avea nevoie de ajutor. Ucenicul Ioan, acela pe care îl iubea Iisus (Ioan 13:23), singurul rămas alături de Maestrul său în timpul calvarului, era de faţă. Iisus i-a delegat responsabilitatea îngrijirii mamei Sale, iar Ioan a preluat cererea Învăţătorului şi a împlinit-o. În apropierea morţii, Iisus S-a îngrijit să creeze noi legături de familie şi să delege responsabilităţi cu rol protector. „Ioan şi-a găsit o nouă mamă, iar Maria şi-a găsit un nou fiu”, remarca reverendul Peter Toon. Deşi era gol şi pironit pe cruce, Iisus S-a gândit în primul rând la nevoile celorlalţi. Propriile suferinţe şi nevoi nu I-au obturat observarea nevoilor celor din jur. Iisus Şi-a lăsat căminul pământesc în bună rânduială.
Şi pe la ceasul al nouălea, Iisus a strigat cu glas tare: „Eli, Eli, lema sabactani?”, care înseamnă „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?” (Matei 27:46)
Salvador Dali, Iisus al Sfântului Ioan al Crucii „Ceasul al nouălea” echivala cu ora 3 după-amiaza. Cuvintele tulburătoare rostite de Iisus erau împlinirea unei profeţii: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit? Eşti atât de departe de izbăvirea mea şi de cuvintele strigătului meu!” (Psalmul 22:1). Cu povara păcatului asupra Lui, Iisus experimenta singurul moment al despărţirii de Tatăl. Se încredea în Tatăl Său, dar Se simţea singur. Pe lângă durerea fizică produsă de biciuire, de purtarea crucii grele şi de răstignire, Iisus S-a confruntat, datorită alegerii Sale, cu un chin infinit mai mare: separarea de Tatăl Lui ca rezultat direct al păcatului asumat. Acesta a fost preţul plătit pentru urgia păcatului. Legătura eternă dintre Tatăl şi Fiul a fost ruptă de păcatul fiinţei umane şi, pentru câteva clipe, veşnicia s-a rupt în două. Iisus strigând din întuneric către Dumnezeu este reversul imaginii naşterii Sale. Când Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, noaptea a fost luminată de prezenţa îngerilor, iar când a murit, ziua a fost marcată de un întuneric nefiresc, ce a durat trei ore, acoperind întreaga ţară. Deşi învăluită în întunericul fizic şi în negura păcatului, moartea lui Iisus a luminat viitorul omenirii decăzute, prin speranţa salvării din păcat.
Apei Vieţii Îi este sete
După aceea, Iisus, Care ştia că acum totul s-a sfârşit, ca să se împlinească Scriptura, a zis: „Mi-e sete!” (Ioan 19:28)
În primele ore ale răstignirii, Iisus a fost nevoit să îndure căldura soarelui, iar poziţia de pe cruce Îi făcea foarte dificilă respiraţia. Căldura şi deshidratarea au făcut setea de nesuportat. Ca Fiu al Omului, purtând în trupul Său limitările omenescului, a simţit setea mistuitoare. Iisus a fost om, în carne şi oase, chinurile îndurate de El fiind percepute la fel cum le-ar fi perceput oricare alt om în locul Lui. „Mi-e sete!” a zis El, iar soldaţii I-au oferit un burete înmuiat în „vin acru” (Ioan 19:29). Dorind să-şi menţină mintea limpede, Iisus a refuzat oferta lor. Însă setea mărturisită de Isus cuprindea un sens care depăşea setea fizică. Acele cuvinte prin care şi-a exprimat încă o dată latura umană a fiinţei Sale erau scăldate în spiritul de devoţiune al iudeului obişnuit cu rugăciunile din Psalmi: „Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul cel viu” (Psalmii 42:2). Mântuitorul înseta după Tatăl Său.
Misiune îndeplinită
Când a primit vinul, Iisus a zis: „S-a terminat!” Apoi Şi-a plecat capul şi Şi-a dat duhul. (Ioan 19:30)
Cuvântul folosit în limba greacă este tetelestai, având următoarele sensuri: „s-a sfârşit”, „s-a terminat”, „s-a isprăvit”, „s-a împlinit”, „a ajuns la ţintă”, „a fost plătit”, „s-a scurs”. Strigătul „S-a terminat!” nu reprezintă un oftat de uşurare sau de eliberare din chingile suferinţei, ci este anunţul victoriei, al împlinirii planului făcut de Dumnezeu înainte de crearea lumii – Planul de Mântuire.
Această scurtă declaraţie, făcută de Iisus pe amvonul crucii, sugerează că El n-a murit resemnat, ci cu un strigăt de învingător pe buze, având convingerea că misiunea încredinţată de către Tatăl Său şi motivată de dragostea pentru neamul omenesc a fost îndeplinită. Finis coronat opus.
Ultimul gând
Iisus a strigat cu glas tare: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!” (Luca 23:46)
Primele şi ultimele cuvinte rostite de pe cruce au fost adresate Tatălui. Peter Toon observa că, în timp ce primele au fost o rugăciune prin care a cerut iertare în dreptul altora, ultimele cuvinte s-au constituit într-o rugăciune iudaică de seară, care sugerează pacea. Drama Golgotei, începută cu concretizarea iertării, s-a terminat cu victoria absolută care aduce o pace indestructibilă. Suferinţa Sa era aproape de final. Doar câteva clipe Îl despărţeau de momentul morţii. Iisus era însă sigur că jertfa Lui va fi acceptată de Tatăl şi S-a lăsat cuprins în braţele morţii, ştiind că este în mâinile Tatălui.
Cuvinte în formă de cruce
În cele şapte afirmaţii de pe cruce, Cuvântul, Logosul întrupat, se dezvăluie într-o atitudine care I-a confirmat sistemul de valori proclamat de-a lungul vieţii. Congruenţa dintre Evanghelia predicată şi împlinirea ei în propria viaţă (şi în propria moarte) este mai mult decât evidentă. Deşi cuvintele rostite au fost dintre cele mai simple şi mai omeneşti cu putinţă, martorii au asistat la o geneză, la o renaştere a vocabularului, cuvintele Cuvântului dobândind forma crucii. Pe de o parte, cuvintele lui Iisus au perpendicularitate, constituindu-se într-o autentică axis mundi. Mântuitorul în agonie domină evenimentele, prin puterea care nu putea veni decât din comuniunea cu Tatăl ceresc. Din cele şapte vorbe, patru I-au fost destinate Tatălui. Pe de altă parte, toate zicerile Sale vizează implicarea Sa profundă în viaţa terestră. Primele trei intervenţii au evidenţiat rolul iertării şi al purtării de grijă faţă de semeni, iar ultimele patru au fost expresia succesului răscumpărării lumii din păcat.
La două milenii de la rostirea memorabilelor cuvinte ale pătimirii lui Iisus Christos, ecoul verbului Său străpunge existenţa conştiinţelor creştine. Pentru cititorul Bibliei, important este să înţeleagă greşelile ignoranţilor sau batjocoritorilor şi, desluşind adevăratele ingrediente ale pascalităţii, să valorifice puterea Logosului divin jertfit pe cruce pentru noi. Omule, iată Mântuitorul tău!
