Dacă bucuria este fântâna tinereții cum spunea cineva, orice tânăr ar trebui să fie plin de bucurie. Dar, din păcate, nu se întâmplă asta. David spunea în Psalmul 51 că din cauza păcatului a pierdut bucuria mântuirii.
Când te uiți la cei din jur, vezi oameni apăsați, îngrijorați, triști, cu plăceri de o clipă, nervoși, neîmpliniți și rar, foarte rar, te poți minuna de o seninătate aparte izvorâtă din Duhul Sfânt. Isus a venit ca să ne elibereze, noi suntem legați și de mâini și de picioare, deși mântuirea e la un pas.
Ajungi să crezi că nu vrem să fim dezlegați, că ne place să știm că avem o rezervă pe card, o persoană aproape, un lucru în plus. Gândul nostru este prea mult aici și prea puțin la ce este dincolo și acționăm în consecință.
Uneori ajungem să ne bucurăm mai mult de un telefon nou decât de un Isus viu. Trăim un timp în care avem de toate, dar în toate, unde este Hristos? Îl chemăm când putem, citim când mai avem timp și suntem atât de ocupați cu viața că am neglijat veșnicia ei.
Rămâi uluit când auzi de oameni pe care îi cunoști și care și-au promis credință apoi se despart, de alții care au mers la biserică și fumează prin baruri sau fac lucruri reprobabile. Să cobori așa jos și să nu ieși din groapă cât mai ai timp?
Încercăm să ne consolăm cu gândul că sunt vremurile finale, că suntem altă generație, diferită de cea a apostolilor, că frecventăm o biserică, că aparținem de cer, că Dumnezeu a promis că nimeni nu ne va despărți de El, că Hristos înțelege slăbiciunile noastre.
E drept că nimic din afara noastră nu ne poate despărți de El. Dar ce ne facem cu noi? Noi suntem proprii noștri dușmani. Noi suntem singurii care ne despărțim de Hristos.
Tot noi suntem singurii care ne putem apropia de El. Dumnezeu a lăsat poruncile pentru om ca să ne păzească. Dar cum ne păzim noi de noi înșine?
În noi e o luptă, dacă mai e. Luptați-vă până la sfârșit și luați exemplul oamenilor care vă ridică. Încă mai sunt.
