În acest colţ de pagină am făcut odată portretul unui bătrân om al străzii, care mi-a atras atenţia prin delicateţea gestului său de a hrăni, din ceea ce aduna de prin tomberoane ori din pomeni, câinii străzii, adică alte fiinţe părăsite de oameni ce se pretind creştini şi uneori bat mătănii smerite.
Am asociat cele două categorii de fiinţe nefericite şi am glosat pe tema solidarităţii duioase dintre el şi protejaţii lui patrupezi. “Copiii” făceau roată în jurul lui în aşteptarea tainului cotidian. Se iveau instantaneu când apărea, de parcă l-ar fi aşteptat înfriguraţi. Pe chipul bătrânului cerşetor se citea pacea, împăcarea sufletească şi bucuria.
Nu mi-a fost greu să asociez umanitatea gestului său cu indiferenţa unor creştini gospodari la casele lor faţă de câinii vagabonzi şi oamenii străzii. Cei mai mulţi îi văd ca ciumaţi, ferindu-se să nu fie întinaţi prin apropiere. Unii ţin atât de mult la estetica “purităţii” lor încât îi judecă nemilos, după ce i-au tratat cu indiferenţă ori scârbă. Detest tipul acesta de “creştini” de paradă şi sigur nu-mi voi alege vreodată eroi dintre ei.
Îmi este clar ca bună ziua că bătrânul cerşetor era mai adânc uman şi mai smerit decât mulţi semeni care se pretind.Am vrut să-l cunosc pe bătrân şi am intrat în vorbă cu el. Am fost încântat să văd că era un om inteligent şi cultivat, că la viaţa lui se informase şi nu voia să renunţe nici chiar acum, când soarta îl aruncase peste bord.
Nu asuma statutul de paria, pe care semenii i-l atribuiseră, iar din dialogul cu el am putut lesne constata să nu i se alterase nici caracterul. Îşi păstrase judecata morală şi conduita creştină. Era grijuliu şi cu aspectul exterior, străduindu-se să fie curat şi decent îmbrăcat. Am aflat că fusese cândva angajat la Politehnică, până într-o zi când filmul s-a rupt.
Ca într-un vis urât şi-a pierdut casa, familia, locul de muncă şi prietenii. A devenit om al străzii, adică nimeni. Rudele i-au întors spatele, iar copiii au uitat de el. S-a resemnat, negăsind reazem de speranţă nicăieri. Stiu că oamenii au fost total nepregătiţi pentru noile împrejurări, iar unii au fost învinşi.
Am aflat de la bătrânul cerşetor că în căminul de noapte al Primăriei, în care oamenii străzii au acces doar în nopţile de iarnă calendaristică, mişună păduchii. De aceea se ferea de cămin ca de un loc blestemat. O fi aşa, domnule primar, că pe bătrânul cerşetor nu-l mai pot întreba?
Între timp a trecut la Domnul, de nimeni vegheat, de nimeni plâns. Un alt cerşetor, în compania căruia îl vedeam adesea, mi-a spus că într-o noapte geroasă din ianuarie, bătrânul cerşetor a murit îngheţat într-o clădire părăsită din spatele Politehnicii. De parcă n-ar fi vrut să se despartă de fostul lui loc de muncă. Cu chipul lui blajin, cu privirea lui vie, dar tristă, purtând mereu aceeaşi sacoşă de rafie cu pâine pentru prietenii lui vagabonzi, îl întâlneam adesea pe aleile Universităţii de pe Splai Bahlui.
Te saluta cu o eleganţă înnăscută şi discretă. Îi cunoştea pe mulţi profesori şi se mândrea cu asta. Nu ştiu cum va fi fost privit în comunitatea oamenilor străzii. Poate cu invidie pentru trecutul lui printre intelectuali, poate cu respect pentru ţinuta lui demnă. Iar noi, semeni ai lui întru Hristos, suntem tot mai indiferenţi la suferinţă, mulţumindu-ne să nu vedem ori să judecăm abrupt, fără ştiinţă, fără conştiinţă şi fără suflet.
