Mulți din noi plângem pentru necazurile pe care le avem, din pricina problemelor, durerilor și lucrurilor pe care le dorim rezolvate. E adevărat, pe genunchi. Dar câți plâng cu durere pentru ca Dumnezeu să lucreze cu putere în biserică, să tranforme vieți, să dea binecuvântare unei țări?
În Psalmul 42, fiii lui Core plângeau și ziua și noaptea când vedeau că oamenii vin la ei să îi întrebe unde este Dumnezeu. Sunt momente în viață în care Dumnezeu parcă dispare, nu răspunde nimic rugăciunilor și totul pare ambiguu. Fiii lui Core doreau cu ardoare prezența lui Dumnezeu. Iși doreau din nou să simtă pasiunea aceea pentru Hristos care să-i facă să strige de bucurie. Părea că Dumnezeu plecase de la ei.
Noi avem multe pasiuni. Ni se lipește sufletul de bani, de lucruri, de evenimente, de politică, de oameni dar nu de Dumnezeu. Să fii pasionat de Dumnezeu înseamnă să-L iubești și să plângi când El nu este onorat, lăudat, binecuvântat.
Cred că dacă oamenii s-ar lupta cu dragoste și pasiune pentru Dumnezeu, cum o fac pentru partidele politice sau pentru anumite pasiuni, România ar ajunge departe. Mai mult ca oricând, nădejdea noastră trebuie să fie în promisiunile lui Dumnezeu.
Poate ne merge așa de bine că nu mai avem nevoie de Hristos. Un om care înțelege că nu se poate descurca singur, apelează la Dumnezeu. Un om care experimentează îndurarea lui Dumnezeu, nu mai poate de fericire. Îl laudă zi și noapte.
Noi suntem fără reacție, fără bucurie, abia mai schițăm un zâmbet uneori. Poate nu am mai experimentat nimic cu Dumnezeu de foarte mult timp. E timpul schimbării. Faceți lucruri frumoase și neobișnuite care să Îi aducă glorie lui Hristos.
E nevoie de oameni fericiți, cu adevărat fericiți. Cum spuneau fiii lui Core, să nădăjduim în Dumnezeu…
