De la el ne-a rămas cuvântul „narcisism”, adică o dragoste nefirească de sine. Fiu de regi, iubit de femei încântătoare, s-a uitat în oglinda unui lac şi ce-a văzut i-a plăcut atât de mult încât nu i-a mai trebuit să iubească o altă persoană din jurul lui.
Dar atunci de ce s-a sinucis? Nici un om mândru nu se sinucide. Pentru a te arunca în faţa trenului trebuie să ai puţină stimă de sine. Aruncarea în hău e privilegiul celor plini de complexe de tot soiul. Ca să te sinucizi, nu poţi fi nici mândru, nici handicapat, pentru că oamenii cu handicap nu se sinucid, având o poftă de viaţă contagioasă.
În Biblie doar Absalom l-a mai egalat pe Narcis, dar acesta nu s-a sinucis, semn că suferea de o altă maladie. Sinuciderea lui Narcis, după Paler, „nu-i consecinţa cunoaşterii de sine cât eşecul ei…”
Eu cred că explicaţia e în ceea ce spunea Wilde. Adică Narcis n-a văzut nimic în apă, dar lacul s-a îndrăgostit de Narcis pentru că în lumina ochilor lui, lacul şi-a văzut frumoasele-i valuri. Apoi lacul s-a îndrăgostit de propriile valuri.
Ratând clipa în care să se cunoască pe sine însuşi, Narcis a intrat într-o depresie din care n-a mai ieşit, pentru că ajunsese deja în categoria acelor oameni care duc o viaţă de o liniştită disperare.
De aceea să nu-l mai judecăm pe Narcis mai ales când suntem chemaţi să ne iubim semenii ca pe noi înşine. Puțin trebuie să te iubeşti, pentru că atât prea mult, cât şi deloc strică.
Viaţa e frumoasă când ai un ideal, când visele ţi-s mai mari decât amintirile, când indiferent cum a arătat trecutul tău, pentru viitorul tau merită să te lupţi.
