Pavel zicea, mai spre sfârşitul vieţii, făcând nişte socoteli personale, că nu-i pare rău de nimic din ce-a pierdut în viaţă, lucruri ascunse sub termenul larg de gunoi, pe care noi le numim în particular diplome, poziţii, bani, putere, libertate, etc.
Toate aceste pierderi pot fi catalogate ca fiind parte din admirabilul plan al lui Dumnezeu de a ne descotorosi de tot ce ne împiedică în a ajunge în cer. Şi aici cred că e rolul frumos al crizei ce ne înspăimântă…
Dar ca să trec dincolo de material, daţi-mi voie să citez pe Ernesto Sabato cu a lui „mă consider specialist în speranţe şi deznădejdi pentru că tot am învăţat ceva din loviturile primite, din greşelile comise, din iluziile pierdute”. Aşa-i că-i frumos ce zice?
Mă întorc din nou la lucrurile materialist-profane cum ar fi datul banilor cu împrumut şi apoi tăcerea celui cu banii plecaţi şi care nu-ţi mai răspunde la telefon.
Schopenhauer zicea că-s cei mai de soi bani şi cei mai bine investiţi bani, pentru că ai cumpărat cu ei minte.
Din cele două citări am învăţat că toate pierderile ne fac mai înţelepţi şi e atâta nevoie de minte acum.
Trecând de la minte la inimă, remarcăm faptul că şi inima se simte mai uşoară când nu are atât (atâtea) de iubit.
Unul dintre misionarii ucişi de canibalii din tribul Auca scria profetic în ultima foaie a jurnalului: „Înţelept este acela care renunţă la acele lucruri pe care oricum le va pierde într-o zi, folosindu-se de ideea că pierzi doar ceea ce trebuie să pierzi ca să-ţi rămână doar ceea ce trebuie să-ţi rămână”.
Părăsit de prieteni, sănătate, bani, Sanhedrin, paşaport de serviciu, mâncare bună, Pavel scrie că lui i-a mai rămas Hristos…
