În biserică parcă nu mai plouă de ceva timp. Nici în noi nu sunt cine știe ce precipitații. Ploaia e scurtă, de vară, când e. Ne aprindem repede, ne stingem la fel de alarmant. Viața de zi cu zi o petrecem mai mult stinși, în ariditate, în căldură extremă.
Vin vești peste noi, nu ne rugăm, parcă nu putem. Ne este sete și nu avem ce bea. Apa stătută oricum, te strică la stomac. Cerbul nu mai dorește apa rece de izvor când are la îndemână alternative nesănătoase. Drumul la izvor consumă, mai bine locuiește în hamacul de frunze liniștit, uitându-se cum beau alții.
Nu poți înlocui ploaia cu nimic. Fără apă mori. Lumea moare. Suntem uscați de timp și parcă ne veștejim în lipsă de esență. Plini de suc și verzi suntem doar când avem ce bea. Pentru ploaie nu e nicicând târziu. Toți suntem însetați, dar la sursă apelează puțini.
Oamenii au nevoie de râurile de apă vie care să ude pustiul sufletesc. Când ești rupt în bucăți și ai inima zdrobită, n-ai nevoie de magneziu, ci de apa vie, de ploaia târzie, de viață și motive pentru care să lupți.
Suntem în cod galben m, dar nu de inundații ci de secetă. Nu vedem norii izbăvitori, la fel ca Ilie, dar vedem ce spune Dumnezeu. Nădejdea unei ploi adevărate care să îți înverzească sufletul trăiește încă. Ploaia care nu e târzie totuși niciodată, te poate face să înflorești, să aduci rod.
La cât de arid este în jur avem nevoie să fim viață. Cine are Viața trăiește și lăstarii de amărăciune nu încolțesc. Ploaia sufletească este singura care nu lasă buruienile să crească. Te face pe tine să crești. În statură, în caracter, în bucurie.
Rugați-vă să plouă cu Duh Sfânt.
