Minunea potolirii furtunii prezentată de primii trei evangheliști se constituie într-o lecție de viață spirituală, necesară fiecărui muritor.
I. Autenticitatea credinței în Dumnezeu este dovedită de faptul că-L urmăm pe Isus Cristos.
„Isus S-a suit într-o corabie și ucenicii Lui au mers după El” (Mat. 8:23). Adevărata credință se exprimă prin acțiune. Iacov, în epistola sa, ne ajută să evaluam corect autenticitatea credinței în Dumnezeu:
1. Credința fără fapte este declarativă, nu practicată – ,,Frații mei, ce-i folosește cuiva să spună că are credință, dacă n-are fapte?”
2. Credința fără fapte nu mântuiește, doar adoarme conștiința – ,,Poate oare credința aceasta să-l mântuiască?” (2:14b).
Mulți creștini pretind că este important doar să crezi, însă Biblia confirmă faptul că adevărata credință îl motivează pe om să-L urmeze pe Cristos. Credința care nu se manifestă nu există.
Contextul anterior ne prezintă întâlnirea Domnului cu doi dintre contemporanii Săi. Primul Îi cere permisiunea să-L urmeze: „Vreau sa Te urmez oriunde vei merge” (v. 19). Cristos îi explică că nu va avea niciun beneficiu material deoarece El nu are nici măcar o vizuină asemenea vulpilor de pe câmp. Răspunsul Domnului ne ajută să înțelegem că Domnul i-a verificat motivația. Al doilea Îi pune condiții Domnului pentru a-L urma: „Dă-mi voie mai întâi să mă duc și să îngrop pe tatăl Meu” (v. 21). În mod neașteptat, Cristos îi răspunde folosind o hiperbolă prin care pune în evidență prioritatea lui Dumnezeu în acțiunile noastre: „Lasă morții să-și îngroape morți…”
II. Autenticitatea urmării lui Cristos este confirmată de prezența suferinței
„Și deodată s-a stârnit pe mare o furtună așa de strașnică, încât corabia era acoperită de valuri” (v. 24a). Scopul unui ucenic este în primul rând să-L urmeze pe Domnul, nu să se ferească de furtună.
III. Suferința îi apropie pe oameni de Dumnezeu, învățându-i să se roage:
„Ucenicii s-au apropiat de El și L-au deșteptat strigând: ,,Doamne, nu-Ți pasă că pierim?” (v. 25).
Cristos folosește această ocazie ca să le explice că frica este produsă de necredința în suveranitatea lui Dumnezeu: „De ce vă este frică, puțin credincioșilor?” (v. 26)
Deși erau într-un mare pericol, Domnul mai întâi îi mustră pe ucenici și apoi potolește furtuna. Atitudinea Mântuitorului ne învață faptul că pentru Dumnezeu, corectarea noastră este mai importantă decât salvarea noastra. Adevărul este că nu putem evita furtunile vieții, însă putem evita necredința. Prioritatea lui Dumnezeu nu este în primul rând confortul și siguranța noastră, ci dezvoltarea caracterilui nostru și sfințirea noastră.
