Ai prefera să țină veșnic copilăria? Sau vara să nu se termine niciodată? Dar altfel cum ai mai cunoaște provocările și victoriile tinereții? Sau cum te-ai mai bucura de miezul plin de bucurie ce te-așteaptă iarna, chiar de Crăciun?
De ce ne e teamă să încheiem etape din viața noastră? De ce ne codim să ne-ntâlnim cu finalurile – oricum ar fi ele, frumoase, nostalgice sau chiar dulci-amărui? Finalurile pot avea darul de a aduce pace.
Încheiere. Împăcare cu trecutul. O perspectivă cu totul nouă asupra capitolelor ce urmează. Dacă tot înapoi citim paginile, ne va fi imposibil să vedem planurile care ne stau înainte.
Și mai e ceva; parcă un rămas bun are și puterea să ne împingă înainte. Să nu ne mai țină paralizați și legați de lucruri trecute care au fost frumoase la vremea lor.
Finalurile pot fi lucruri nespus de bune atunci când acceptăm că le-a venit vremea. Dar trebuie curaj. Și, of, uneori curajul așa de mult se lasă așteptat, că e parcă mai ușor să ne agățăm de ce-am avut, de ce-am știut, de lucrurile care odată erau sigure.
Cu fiecare final însă avem ocazia să aflăm Cine e Începutul și Sfârșitul. Alfa și Omega, Cel care cunoaște deja epilogul. Autorul creativ și minunat de înțelept care a creat o seară și apoi o dimineață. Adică un final urmat de un nou început.
Nu te lăsa descurajat. Dacă te duci singur și cu spatele către viitor, absorbit de ce-a fost, nu știi de ce te-ai putea împiedica. Mai bine ia-L de mână și înfruntați împreună ce va să vină.
