Oamenii plictisiți de azi – Lavinia Dance

Mi-e dor de momentele acelea în care totul era mult mai simplu. Lumea părea mai naivă și mai pură, oamenii mai gingași și ziua mai lungă. Nu aveam nevoie de multe lucruri ca să ieșim din casă și nici nu postam selfie cu tot ce făceam. În schimb, râdeam cu gura până la urechi, nu conta dacă eram ciufuliți, prăfuiți și cu hainele mai puțin stilate. Ne adunam pe la blocuri, în gașcă și ne petreceam timpul împreună socializând și jucându-ne.

Erau acele zile în care o pătură și puțină voie bună erau de ajuns. Aveam timp să privim cerul, să depănăm amintiri și vise. Aveam timp să trăim. Nu prea treceau mașini pe stradă și sunetul cretei se auzea scârțâind pe asfaltul tare. Eram copii. Eram copii și visam. Nu aveam multe, dar ce aveam ne era de ajuns și lumea părea chiar magică.

Mi-e dor de momentele în care până și ploaia părea o aventură. Să arunci cu mingea dintr-o parte în alta, să sari prin bălți și singura grijă a ta să fie vocea mamei care să te cheme prea devreme la mâncare. La mâncare? Cine se gândea la așa ceva, când tot ce îți doreai era să te mai joci un pic în balta aceea.

Mă întreb care a fost momentul ce ne-a transformat în oamenii plictisiți de azi? Am uitat să mai trăim. Zâmbim prea rar și scoatem capul pe geam doar câteodată. Privim cerul în grabă și ne spunem nostalgici că nu avem timp. Nu avem timp pentru o rugăciune, pentru un gând bun sau chiar pentru un simplu bună ziua. Nu avem timp.

Suntem într-o goană continuă după bani și după tot ceea ce societatea ne pune pe tavă. Luăm drept bun toate stricăciunile ce ni se oferă și uităm să mai privim lumea într-un mod simplu, cu ochi de copil, cu o inima neprefăcută și cu o credință reală.

Ne amăgim sufletul și ni-l amărâm în fiecare zi câte puțin, de fiecare dată când uităm să iubim, să privim în jur și să trăim.

Hai spune-mi tu, când ai ieșit ultima oară afară doar ca să privești cerul? Stelele, luna, toate au o poveste în spate. Când ai ascultat altceva decât muzica zgomotoasă de pe calculator?

Înainte detestam mașinile, pentru că ele ne stricau planul de joacă. Acum, nu facem decât să ne urcăm în ele, zilnic, să claxonăm cu gândul pierdut de la volan și să comentăm traficul. Mergem la lucru obosiți și fără chef, ne întoarcem înapoi în același stadiu pe timp de seară și constatăm că ziua a trecut, urmând ca dimineață povestea să se repete.

Asta să fie oare viața pe care vrem să o trăim?

Cum rămâne cu visele noastre? Cum rămâne cu lumea reală, cu întâlnirile față în față și zâmbetul acela adevărat? Cum rămâne cu mine și cu tine și cu sufletul din noi care strigă cu disperare că în ritmul acesta se sufocă curând?

Când o să înțelegem oare că singura diferență dintre copiii ce am fost cândva și adulții care suntem acum, nu sunt banii, nu sunt locurile, nu e nici timpul ci doar noi?

Sursa