Obișnuința este a doua natură a omului. Dar obișnuința nu aduce nimic conștient doar acțiuni ermetice. Ne-am obișnuit să ne trezim dimineața să mergem la serviciu și ne trezim uneori fără ceas.
Vara păsările cântă în fiecare zi cu aceeași intensitate acustică, dar trecem de multe ori pe sub copacii verzi cufundați în gânduri și nu le auzim. Cu cât un lucru îl auzi, îl vezi sau îl realizezi mai des, cu atât te obișnuiești mai mult cu el și aproape că nici nu mai știi că există.
Legea obișnuinței se aplică oriunde, excepția fiind doar Dumnezeu. El este Singurul cu care nu te obișnuiești afară doar dacă ești deja mort spiritual. El lucrează diferit, neașteptat de la om la om. Când rugăciunea devine obișnuință, autenticitatea și originalitatea ei scade.
Când mersul la biserică devine obișnuință, închinarea ta este sub semnul întrebării. Da, venim la biserică de câte ori e slujbă, dar nu obișnuința trebuie să ne motiveze, ci Însuși Dumnezeu. Nu vin că așa se vine ci vin că Îl iubesc.
Când dragostea devine obișnuință nici ea nu mai e autentică. Mulți oameni se despart pentru că fac în fiecare zi același lucru și se plictisesc. Uneori concediul salvează vieți de familie pentru că se iese din starea aceea fără orizont.
Când iubești o persoană, nu faci pentru ea aceleași lucruri comune sau obișnuite. Încerci să aduci mereu ceva nou în relația ta. Te străduiești, vrei mai mult, faci eforturi mai mari iar intensitatea acțiunilor este și ea ascendentă. Calitatea lucrurilor care le facem depinde de cât iubim nu de cât suntem obișnuiți cu ele.
Iubirea din obișnuință e un nonsens, un formalism opus iubirii.
Până la urmă ești atât cât iubești.
