După ce au băut o băutură constipantă din cenuşă de viţel idolesc, amestecată cu lacrimi şi apă, poporul ce ieşise din Egipt, a început să dăruiască aurul ce le mai rămăsese pentru a face Cortul Întâlnirii. Au dăruit cu atâta furie, încât au trebuit opriţi să nu mai aducă chiar şi verighetele. Aşa s-au oprit din dăruire, că nu s-au mai pornit nici până astăzi.
Cea mai importantă jertfă se dădea însă la uşa Cortului Întâlnirii, unde femeile ce slujeau acolo, după ce rămăseseră fără verigile de aur de la picioare, fără brăţările de argint cu pietre preţioase, fără cerceii din platină, au renunţat la bunul cel mai greu de dat. Oglinzile lor din banalul şi ieftinul bronz, din care au făcut ligheanul să se spele preoţii în el.
Indiferent cât de goale rămăseseră urechile, nasul, gâtul, mâinile şi picioarele, fără aur, în oglindă tot se mai uitau. Firea pământească moare ultima…
Acceptaseră ideea predicatorilor făcuţi la apelul bocancilor, că mai frumoase erau fără piercing-uri, fără Cloşca cu puii de aur atârnată la urechile mici. Simple şi smerite se priveau în oglindă.
L-au văzut pe marele meşter Beţaleel că se uită rânjind răutăcios la oglinzile lor. S-au privit pentru ultima dată în metalul şlefuit, apoi le-au dat la topit. S-a făcut din ele un lighean unde preoţii îşi băgau picioarele şi se spălau înainte de a aduce jertfa. Niciodată vanitatea, firea, mândria, eul nu fuseseră mai aspru ridiculizate şi batjocorite, ca atunci.
Ar fi o prostie să scriu că au slujit cu mai multă putere la Cortul Întâlnirii, că au cântat mai cu har, din pricină că nu se mai uitau în oglinzi. Nu ştiu nici dacă şi-au mai privit vreodată chipul ca şi Narcis, măcar în oglinda unei ape. Ceea ce simt e doar o mare admiraţie pentru gestul acela mărunt pentru un bărbat, dar uriaş pentru o femeie.
Umblarea cu Dumnezeu însemnă renunţare, îngenunchere, mortificare, dar nu toate vin deodată. E o luptă de timp, de creştere, de maturitate. Beţaleel dacă s-a bucurat de succesul acela de doi bani, însemnă că era numai un meşter bun. Acceptarea jugului e o problemă personală , simplitatea e o bogăţie perpetuă, firea pământească nu trebuie gâdilată să râdă, ci lichidată cu glonţ în ceafă. Locul mândriei e la lighean, iar ligheanul ar trebui să fie simbolul creştinismului. Oglinda e bună doar de prins soarele şi băgat în ochii lui Satan să nu mai vadă…
P.S. Aşa am înţeles eu textul din Exod 38:8 şi aşa am predicat din el în biserică