Pășim în viață printre anotimpuri cu pașii tot mai grăbiți și apăsați. Lăsăm în urmă vise neîmplinite, locuri nevizitate și nostalgia unei veri viitoare…
A mai trecut și vara asta cu tumultul zilelor ei, lungi și drăgăstoase, sub un albastru de Voroneț al cerului cu razele soarelui dogoritor, în care ne-am răsfățat fără de vină printre niște concedii destul de scurte.
Ne-am îndreptat spre ceasul toamnei desfrunzit, când din nou ruginiul apăsător al frunzelor se întrevede ca prin vis, strălucind ca niște monezi de aur.
Nu știu să vă spun cum va mai fi toamna asta… Dar, pentru că, fiecare frunză căzută îmi amintește cât de efemeri suntem, va trebui să spun că așa e și în viață.
Ne trezim prea târziu că, dintr-o data vine moartea pe furiș și ne surprinde prea devreme. Iar pe mulți nepregătiți…
E toamnă și mi-aș dori să fie mereu toamnă… Toamna roadelor sufletești… Așa poate nu am mai rătăci atât ca niște oi fără de Păstor și am fi conștienți cât de efemeri suntem, și că toate au un sfârșit… chiar și noi…
Iar destinul n-ar mai fi o veșnică surpriză…
