De când vocea lui Dumnezeu răsuna în gradina Edenului întrebând: “Unde eşti?” (Gen. 3:9), de atunci planul Lui pentru sufletul omului era alcătuit. Isus plin de durere rosteşte în faţa ucenicilor următoarele cuvinte: “Dar cum se vor împlini Scripturile care zic ca aşa trebuie să se întample”? (Mt. 26:54), căci “Toate aceste lucruri s-au întamplat ca să se împlineasca cele scrise…” (Mt. 26:56)
În trei zile avea sa fie rescrisă istoria omenirii.
În trei zile cruciale avea sa fie deschisă o cale nouă omenirii. O cale croită prin voinţa lui Dumnezeu arătată în fiul sau Preaiubit, Isus Hristos. “Acolo se va croi o cale, un drum care se va numi Calea cea Sfantă:nici un om necurat nu va trece pe ea, ci va fi pentru cei sfinti…” (Isaia 35:8). Dar această cale s-a croit în trei zile cruciale pe care le-a cunoscut omenirea: vineri, sambătă, duminică! Trei zile pământeşti…
VINEREA cumplită a neamului omenesc
Cum începe ziua de vineri? Din grădina Ghețimani undeva puţin după miezul nopţii când Iuda, vânzătorul vine împreună cu o gloată de oameni înarmaţi cu ciomege și săbii, care au pus mâinile pe Isus si L-au prins. “Atunci toţi ucenicii L-au părăsit și au fugit” (Matei 26:56). În această vânzare există ceva atât de uman. Specific omului. Iuda s-a arătat şi s-a dus la Mântuitorul. S-a apropiat, l-a prins de umeri şi L-a sărutat. Deja cel rău stăpănea inima lui Iuda. Planul era întocmit. Alegerea stabilită. Dar Isus se cutremură de gestul lui Iuda.”… cu o sărutare vinzi tu pe Fiul omului?” (Lc 22:48).
Într-o zi un fiu risipitor se întoarce acasă. Tatăl l-a zărit de departe. Aşa este dragostea. Are privirea antrenată. Fiul a fost îmbrăţişat de tată care “l-a sărutat mult” (Lc. 15:20). Un sărut al iertării. O pildă despre dragostea tatălui ceresc care cuprinde în braţe fii risipitori. Pe care îi sărută cu dragoste de părinte. Un sărut al iertării. Iuda se apropie să îl îmbrăţişeze pe Isus şi îl sărută. Un sărut josnic, al trădării. “Cu un sărut… Iudo?” Nu putea fi altceva? Sub un sărut o inimă întunecată. Aşa e omul. Poate zâmbi, poate vorbi frumos, te poate îmbrăţişa, dar inima să fie rea.
L-au dus la marele preot Ana unde unul dintre aprozi l-a pălmuit pe Isus. Pe seama nevinovatului Isus a încercat aprodul slugarnic să îşi construiască o imagine în faţa marelui preot. Isus nu a raspuns în opinia lui cuviincios. Slugărnicia are limbajul ei. Şi pălmuieşte pe unii şi pe alţii şi azi. Ce contează adevărul? Lui să îi fie bine.L-au dus la marele preot Caiafa si l-au învinuit. L-au scuipat in faţă, l-au bătut cu pumnii si l-au pălmuit, zicand: “Hristoase, proroceşte-ne cine Te-a lovit? (Mt.26:68). Este uimitor faptul ca aceste evenimente se petrec în timpul nopţii. Undeva după ora 12. Câtă ură trebuie să fi strîns preoţii în inimă. Să ai atîtă energie în a striga, a pălmui, a bate cu pumnii, a scuipa şi a aduce injurii la aceea oră tîrzie din noapte!Inima nu are odihnă când este să urască.
Spre ziuă au făcut sfat impotriva lui Isus, nu ca să îl judece, ci “ca să îl omoare” (Mt. 27:1). L-au legat si l-au dat in mana dregătorului Pilat din Pont; Pilat l-a trimis la Irod care stapănea ţinutul Galileii de unde era Isus. Irod l-a primit pe Isus cu gând ca va vedea o minune. Un fel de specatacol la care nu plăteşti billet. Dar Mântuitorul a tăcut. I-a pus Irod multe întrebari dar Isus nu a răspuns nimic. Preoţii şi cărturarii cei mai de seama “îl părau cu înfierbantare, spune Cuvântul (Luca 23:10). Apoi Irod şi-a aratat faţa adevărată: se purta cu dispreţ şi dupa ce şi-a bătut joc de El l-a îmbrăcat cu o haină stralucitoare şi L-a trimis înapoi la Pilat.
În ziua aceea, Irod şi Pilat s-au împrietenit unul cu altul căci erau învrăjbiţi între ei înainte (Lc. 23:12). Iată un lucru semnificativ. Doi făcători de rele, Irod şi Pilat, doi oameni interesaţi de poziţiile lor pământeşti, ajung să se împrietenească. Pe seama nevinovatului Isus. Pentru mulţi oameni Pilat apare ca o victimă a unei situaţii de constrângere. El are un gest de a încerca să îl elibereze pe Isus. Dar acestă menţiune din Evanghelia lui Luca aduce lumină în privinţa adevăratuului caracter al lui Pilat. Se împrieteneşte cu Irod cu prilejul acestui simulacru de proces.
Pilat a pus să îl bată pe Isus. Cu nuiele, cu biciu, a fost legat si bătut. Rănile Sale au picurat sânge. Gemetele Sale nu au smuls nici un regret. Mâinile Sale nu s-au mai lăsat pe creştetul cuiva pentru a aduce vindecare, sau binecuvantare ci au fost legate cu funii. Ca un miel pe care îl duci la tăiere. El nu a deschis gura deşi era chinuit şi asuprit.Aproape că inima strigă: destul!E prea mult! Dar calvarul Mântuitorului Isus era departe de a se fi sfârşit.
Apoi a fost dus în pretoriu, l-au desbrăcat de hainile Lui si L-au îmbrăcat cu o haină stacojie, au împletit o cunună de spini, au pus-o pe cap si I-au pus o trestie în mâna dreapta. Apoi îngenunchiau in faţa lui şi îsi bătea joc de El spunând: “Plecaciune Ţie, Împaratul iudeiilor” (Mt.27:29,30). Şi scuipau asupra Lui si-l băteau în cap. Apoi a început ultimul drum pământesc al lui Isus.
Drumul spre Golgota.
I-au pus crucea în spate si l-au silit sa meargă. Ajunşi la Gologota, L-au întins, l-au străpuns cu piroane în încheieturile mâinilor şi l-au ridicat pe cruce. I-au pironit picioarele cu piroane de 13-18 cm. Umerii au fost dislocaţi. Ca să respire trebuia să se impingă în picioarele străpunse altfel cutia toracică nu se umplea cu aer. Piroanele din picioare s-au oprit în oasele tarsiene. Setea era cumplita. Din cauza biciuirii era in șoc hipovolemic. Ca urmare a şocului hipovolemic inima galopa pentru a pompa sângele care nu mai era acolo. Tensiunea arterială a scăzut provocând o stare de leşin sau colaps, iar rinichii nu mai lucrau. Isus suferise o hematidroză atunci când in Ghetimani ca urmare a unui chin sfâşietor, ca de moarte, s-au eliberat în organism substanţe chimice care au rupt capilarele din glandele sudoripare.
Norodul stătea şi privea. Fruntaşii îşi băteau joc de El si spuneau “Pe alţi I-a mântuit; să se mântuiască pe Sine Insuşi dacă este El Hristosul, Alesul lui Dumnezeu.” Ostașii de asemenea îşi băteau joc de El. Se apropiau, Îi dădeau oţet si-Îi ziceau “Daca eşti Tu Împăratul iudeiilor mântuieşte-Te pe Tine Însuţi” (Luca 23:35,36. Unul dintre talhari îşi bate joc de El. Trecătorii îşi băteau joc de El, dădeau din cap si ziceau: “Uăă! Tu, care strici Templul, şi-L zidești la loc în trei zile, mântuieşte-Te pe Tine însuţi și pogoară-Te de pe cruce” (Marcu 15:29,30).
În agonia morţii privirea lui Isus îmbartiseaza chipurile celor din jur. Îi răsună în urechi şoapta vrăjmaşului: Pentru ei vrei Tu să mori? Merită ei atâta suferinţă? Legiuni de demoni aţâţau mulţimea care arunca ocara asupra lui Isus. Ingerii şi întreaga ostire cerească este înmărmurită. Cu ochii atinţiti spre Isus, cu atenţia îndreptată spre Tatăl aşteaptă un semn din partea Tatălui pentru a izbăvi din chin pe Neprihănitul Isus. Dar Tatăl tace.
Despărţit de Dumnezeu, părăsit de ucenici, sfredelit de vorba vrajmaşului, Satana, împresurat de taurii din Basan care îl impung, ţinta ocării si epuizat de durerea trupului din care se scurge viaţa, fara un singur cuvânt de mângâiere,… iată VINEREA cumplită a neamului omenesc. Iată adevărata faţă a neamului omenesc. Făra farduri aplicate, fără politeţuri zaharisite, fără strălucirea mincinoasă a unor strasuri ieftine. Faţă adevărată a neamului omenesc este faţă nelegiuirii care a înveninat inima şi a întunecat mintea.VINEREA numită mare. Zi de adevăr cumplit. Zi de faliment total pentru omenirea care zace în cel rău.
SÂMBĂTA – Tăcere
Ucenicii sunt ascunşi în case. Dincolo de uşi. O zi a tăcerii. Preotii isi sarbatoaresc Pastele atât de drag lor. Cu pioşenie se apropie de un Dumnezeu care le lăsase porunci şi legi. Pe care le ştiau. Ce bine acum că nu mai era nimeni să le conteste autoritatea. Ce bine că nimeni nu mai tulburau oamenii cu cuvinte care loveau în ei ca nişte bice. Lucrurile intraseră în normal. În obişnuitul pe care îl ştiau şi îl controlau.
Pilat, Irod și toate autoritățile sunt liniștite. Nimic nu tulbură liniştea cetăţii. Cerul tace. Dumnezeu tace. Tăcere peste tot. O tăcere în care vorbeşte doar frica. Frica preoţilor, frica ucenicilor. Totul este pierdut. Fară speranţă. Tăcere. Nu mai este nimic de spus. Hristos este în mormânt. Păzit cu străşnicie.
DUMNICĂ – A ÎNVIAT!
Peste cetate răsar zorii. Grăbită Maria Magdalena şi cealaltă Marie împreună cu Salome au venit să vadă mormântul. Dar nu doar mormîntul ci pe Cel ce era acolo. Însă Domnul Isus nu mai era acolo. Un mesaj al unui înger a căzut mai puternic ca fulgerul. A ÎNVIAT! Ele au plecat cu frică şi mare bucurie şi au fost întâmpinate de Isus Hristos, Mântuitorul care le-a spus: “Bucuraţi-vă!”.
Ele duc vestea ucenicilor care par neputincioşi în a crede că El a înviat. Un basm. Nimic mai mult. Acolo Petru auzind vestea este cuprins de frenezie. Poate că mai există o şansă să se reabiliteze. Să îşi ceară iertare în faţa lui Isus. Dacă El a înviat va sta de vorbă cu El, va plânge, se va căi. Aleargă cu acest gânduri în inimă la mormânt. Dar n-a văzut decât nişte făşii de pânză. Prea puţin. Mirat s-a întors acasă. Cleopa cu un alt ucenic întălneşte pe drumul Emausului pe Isus Cel Înviat. Plini de bucurie se întorc la Ierusalim să dea vestea ucenicilor. Ucenici ascultau.
Deodată Isus a venit în mijlocul lor şi a rostit: “Pace vouă!”. Cuvânt care va rămâne pe buzele credincioşilor de atunci şi până la venirea Sa. Dar ucenicii s-au speriat. El i-a invitat să se uite la mâinile şi picioarele Lui care păstrau urmele piroanelor. A mâncat peşte şi un fagure de miere ca semn al învierii Sale în trup. Apoi le-a deschis mintea.
Dumincă. Zi de spaimă pentru preoţi. Isus a înviat! Mintea lor căuta febrilă o soluţie. Ziceţi că ucenicii au venit şi au furat trupul Lui pe cănd voi dormeaţi! Şi au plătit bani mulţi pentru această minciună.
Dar toată cetatea era în mişcare. Multe morminte s-au deschis şi în sfănta cetate s-au arătat multora. Mulţimea nu mai putea fi înşelată. Învierea era peste tot. Speranţa renăscuse. Ochii au prins să aibă sclipiri noi. Privirile s-au înălţat. Isus înviase! Dumnezeu deschisese drumul spre mântuire prin Robul Său Isus. Moartea a fost biruită. Satan a fost doborît. Cheile locuinţei morţilor i-au fost smulse. Moartea a fost biruită şi boldul ei frânt. Zapisul cu păcatele lumii a fost ţintuit pe cruce. Viaţa s-a coborât din belşug.
Un cuvânt nou a prins să se fluture pe buzele oamenilor: a înviat. Hristos a înviat!
Lumea a vorbit VINERI. Dumnezeu a tăcut şi a suferit moartea pe cruce.
Lumea a tăcut SÂMBĂTĂ. Dumnezeu a tăcut şi El.
Dumnezeu a vorbit DUMINICĂ. Prin ÎNVIERE! Şi toţi cei care L-au crezut au început şi ei să vorbească:”Hristos a înviat!Cu adevărat a înviat!.
Să rămănem în DUMNICA ÎNVIERII pentru toată viaţa noastră. Tu cel ce ai rămas în ziua de vineri a neamului omenesc, vino la sărbătoarea duminicii. A iertării şi a învierii.
HRISTOS A ÎNVIAT!
