Atleții care participă la maratoane au ore de antrenament și privațiuni, toate acestea ca să fie puternici și să nu obosească ușor. Dacă ne gândim la noi, tot un fel de atleți suntem, numai că alergăm mult și uneori degeaba.
Alergăm în fiecare zi și ne plângem că suntem obosiți. Unii nici măcar o zi de odihnă pe săptămână nu-și iau. Facem tot ce putem cu tot ce avem iar când vine seara cădem lați. Când vine vorba de biserică, unii nici rugăciuni nu mai pot face.
Spunea Isaia în capitolul 40 că “cei ce se încred în Domnul își înnoiesc puterea, ei zboară ca vulturii; aleargă și nu obosesc, umblă și nu ostenesc.”
Probabil, Isaia știa că nu poate face ceea ce nu ține de el. Noi încercăm să facem și ce nu putem. De multe ori, oboseala noastră e rezultatul necredinței noastre și eventual lipsei de rugăciune.
Un om care se încrede în Dumnezeu, muncește, e clar, dar nu încearcă să rezolve și problemele pe care nu le poate controla. El are credință în Dumnezeu și pune capul pe pernă liniștit stiind că ce nu poate el, poate Hristos.
Un astfel de om aleargă și nu obosește pentru că experiența cu Dumnezeu îi spune că se poate încrede în El liniștit. El nu dă loc la frământări, la stres, la nervozitate, pentru că știe că Dumnezeu ține toate lucrurile sub control.
Așa ai timp și pentru ce conteză cu adevărat. Când ești obosit, ar trebui să te gândești cât ai făcut pentru tine și cât pentru Dumnezeu. Te încrezi cu adevărat în Dumnezeu?
Oboseala pentru Isus e dulce.
