E aşa de târziu că-mi pare c-aud foşnetul zorilor la margini de noapte şi glasurile celor câţiva colindători zgribuliţi, cu mâinile vârâte adânc în buzunarele calde, care-au trecut atunci şi pe la noi, fredonând colindul: : “Umil în ieslea rece Doamne te-ai născut, şi nimeni nu te-a aşteptat!”
Era un miez de iarnă cumplit, şi-un ger nemilos sfărma zăpada aşternută peste faţa lumii, de parcă toată cruzimea iernii ar fi trebuit risipită atunci. Cer de sticlă, stele reci, miros crud de răşină, urme de cerb încremenite în zăpadă: vis alb înfiripat într-o vale de umbre şi neguri!
Şi glasul colindătorilor se auzea din ce în ce mai stins. M-am întrebat atunci pentru prima dată de ce oare uneori e aşa de crudă lumea? Nu ştiam atunci că iarna sufletului e mai nemiloasă ca iarna de afară. Şi neagră!
E iarnă din nou, şi totul doarme sub geana nopţii, doar lemnul uscat care l-am aruncat mai înainte-n sobă încă zugrăveşte pe pereţi fantasme de basm, stârnindu-mi în suflet amintiri, cu nopţi cernite, cu ţurţuri de gheaţă pe la geamurile înălbite de frig şi cu povestea mamei : poveste cu staul, cu îngeri şi cu un prunc născut pentru mine. Mirosea şi-atunci a cetini şi vocea mamei era aşa de caldă… !
Îmi doream să fiu şi eu acolo, lângă iesle, să-l iau în braţe pe micuţul neprimit de lume, şi să-l duc în căsuţa noastră unde era aşa de bine şi de cald. Ştiam că mămica mea s-ar fi bucurat nespus, şi l-am fi îngrijit împreună cu-atâta gingăşie. Poate l-ar fi culcat cu mine-n pat şi i-ar fi povestit şi lui poveşti frumoase.
Eram sigur că am fi devenit prieteni buni şi mi-ar fi spus şi el despre îngeri, despre stele şi despre un Tată nespus de bun… L-aş fi întrebat de ce a venit în lumea noastră.
M-am gândit chiar să-i spun că poate a greşit. Mie îmi plăceau îngerii şi era mai frumos să stea cu ei decât să se nască-n lumea mea, cu frig şi plânset de copil neprihănit. Totuşi, am aflat că se născuse pentru mine… Să-mi alunge iarna din suflet.”
Azi, mi-aş dori să aud din nou paşii mamei răsunând moale pe podeaua învechită de vreme şi şoapta ei să-mi mângâie sufletul, ca atunci demult, la început de viaţă. Să mă întrebe de ce nu dorm. Nu i-aş răspunde. Aş ruga-o doar să se aşeze pe marginea patului, să-mi mai spună o dată povestea aceea minunată: povestea ei şi povestea mea.
Aseară le-am spus-o şi micuţilor mei. M-au întrebat dacă e adevărată. Am lăcrimat doar. Nu m-au întrebat de ce plâng, dar m-au strâns toţi trei în braţele lor micuţe şi m-au sărutat. Am uitat să le mai dau răspunsul. Şi nici ei nu m-au mai întrebat. De fapt nici măicuţa mea nu mi-a spus vreodată dacă povestea era adevărată. Am ştiut tot timpul că este.
Ah, dulce leagăn a copilăriei mele! Mi-e dor să fiu copil. Aş alege din nou visul, să-mi alunge iarna din suflet! Pe undeva încă mai păstrez copilăria-n mine. Uneori aş dori din nou, să fiu printre păstori, în câmpia Betleemului, să văd îngerii şi să-mbratisez pruncul.
Nu i-aş mai spune că a greşit venind în lume. Aş plânge doar de fericire că s-a născut pentru mine. Nu mai trăiesc nici nopţi cernite, nici nu mai sunt ţurţuri de gheaţă pe la geamul meu. Mi-e cald în suflet şi atâta pace şi linişte de parcă Dumnezeu s-a coborât să se-odihnească în adâncurile mele. Fereastra mi-e deschisă larg înspre ceruri.
A început din nou să ningă. E aşa de linişte de parc-aud fulgii mari căzând senini peste lume spre a-i mai ascunde din vinovăţie. Şi focul s-a stins în vatră, nu mai sunt nici umbre pe pereţi, doar amintirile-mi mai trimit în suflet văpăi.
Îmi pare c-aud din nou glasurile celor câţiva colindători zgribuliţi, cu mâinile vârâte adânc în buzunarele calde, care-au trecut asta seară şi pe la noi, îngânând colindul: “Moş Crăciun cu plete dalbe.” – Domnule, ce s-au mai schimbat vremurile!
… Şi totuşi visul meu va rămâne acelaşi şi atunci când voi adormi pentru ultima oară, chiar dacă măicuţa mea poate nu va mai fi să-mi mai spună încă o dată povestea noastră: cu staulul, cu îngeri şi cu un prunc născut din dragoste pentru mine. Poveste de iarnă.
