Luna mai este probabil cea mai frumoasă din an. Copacii au înviat, florile au răsărit iar oamenii parcă s-au trezit și ei din amorțeală. Întrebarea este câți au timp să observe că e primăvară.
Narcisele de acasă s-au uscat și au trebuit înlocuite cu unele noi. Cele uscate încă mai răspândeau parfum. Poate că așa ar trebui să fim și noi. Nu contează vârsta, ci cât parfum creștinesc purtăm în noi.
La scara blocului, un melc a făcut jumătate de zi până a ajuns să se lipească de geamul de la ușă. Parcă era o ventuză. În mod cert a greșit drumul însă era atât de hotărât să rămână lipit încât am crezut că se rupe când am încercat să salvez planeta. Oare să ne despartă cineva vreodată de dragostea lui Hristos? Nu se poate, nici moartea nu reușește.
Dis de dimineață, era concert afară. Cântau mierlele cât puteau, fericite că este încă o zi în care Dumnezeu are grijă de ele și nu le lipsește nimic. Cum ar trebui să Îi cântăm noi lui Hristos în cazul acesta, când avem mai mult decât ne puteam gândi vreodată?!
Roua de dimineață pe iarbă, mi-a adus aminte că în fiecare zi Dumnezeu îngrijește de noi și că nu e nimic la întâmplare. Acum câteva zile, gustam niște frunze de măcriș pline de vitamina C și respiram cu plăcere aerul curat dintr-o livadă înflorită. Nu ai cum să nu Îi mulțumești lui Dumnezeu pentru valurile Lui de har.
Pur și simplu și în tine se face primăvară. Întrebarea este cât? Până la prima factură? Sau până mergi la lucru? Totul depinde de cât de deschisă e inima să o poți vedea.
În unele părți liliacul nu s-a uscat de tot. Dar dacă nu găsim, apar bujorii curând. Nu e târziu să facem un gest preaiubitelor noastre…
