Diaspora îi confruntă pe imigranți cu noi provocari, oportunități și riscuri în domeniul social, cultural, intelectual, material, familial, spiritual… Un grup etnic este definit ca o colectivitate în interiorul unei societăţi, a unui stat, având origine, limbă, religie, tradiții, trecut istoric și cultură comune, legături de sânge și fizionomie tipică.
Asemenea oricărui alt popor, românii au anumite tendințe culturale specifice: harnici și pricepuți, economi, ambițioși, oameni de sacrificiu, adaptabili și descurcăreți, pricepuți și cu abilități profesionale, cei mai mulți religioși nepracticanți, gătesc acasă, petrecăreți, familiști… Românii evanghelici au adus cu ei în imigrație patrimoniul lor spiritual-moral: postul până seara, fără apă și cafea, îmbrăcămintea decentă, servicii divine complexe și duhovnicești, familii puternice, închinare modestă, ascultarea și cinstirea părinților, intrare în căsătorie prin nuntă, stăruința după Duhul Sfânt, respectul pentru vârstnici, bunele maniere…
Tendințele membrilor bisericilor evanghelice românești sunt: părtășie intensă, caritabili, miloși, se ajută la nevoie, harnici, gospodari, cu simțul proprietății – au construit case și biserici mari, tradiționaliști, înclinați spre formalism și legalism, neospitalieri la serviciile divine, înclinați să-i judece pe cei din jur, interes minim pentru evanghelizare pe plan local, având în vedere contextul imigrației americane.
Există câteva teorii care explică complexitatea integrării grupurilor etnice:
1. Teoria multiculturalistă, prezentă în Statele Unite, Canada și Australia. Grupurile etnice beneficieză de drepturi egale în toate sferele societăţii, păstrându-și identitatea lor etnică.
2. Teoria asimilării, întâlnită în Franţa, Belgia. Grupurile etnice sunt asimilate de societate în calitate de cetăţeni ai statului, fără să-și poată păstra specificul lor etnic.
3. Teoria incluziunii formale, practicată în Germania, Japonia. Grupuri entice nu sunt de regulă acceptate, identitatea naţională fiind oferită în baza „legăturilor de sânge”.
Orice grup etnic stabilit în imigrație experimentează trei faze ale procesului de altoire în țara în care s-a relocat:
1. Acomodarea – obișnuirea cu un nou stil de viață. Acomodarea nu presupune însă integrarea. 2. Integrarea – încorporarea, includerea, înglobarea într-un întreg. Integrarea presupune învățarea limbii, dar nu presupune asimilarea culturală. 3. Asimilarea – denaționalizarea, asemănarea cu un alt popor prin renunțarea la propria cultură. Asimilarea presupune învățarea limbii si acceptarea culturii.
Printre dificultățile specifice imigrației se află:
1. Bilingvismul. Limba este instrumentul de identificare, comunicare, conectare, și socializare: ,,Fraților și părinților, ascultați acum cuvântul meu de apărare față de voi. Când au auzit ei că le vorbește în limba evreiască (limba lor nativă) au ținut și mai multă liniște…” (Fapte 22:1-2)
2. Biculturalitatea. Elementul cultural este foarte important, fiind suma a tot ce suntem noi (valori, obiceiuri, tradiții…). În spatele fiecărei limbi există o cultură și fiecare cultură are particularități specifice. ,,Le-am răspuns că la romani nu este obiceiul să se dea niciun om, înainte ca cel pârât să fi fost pus faţă cu pârâşii lui şi să fi avut putinţa să se apere de lucrurile de care este pârât” (Fapte 25:16).
3. Biliturgialitatea. Forme specifice de închinare, mai conservatoare sau mai liberale, mai introvertite sau mai extrovertite.
Cea mai mare dificultate este coexistența exponenților celor două culturi, românească și americană, în aceeași biserică. Prețul acestei unități este o viziune echilibrată, multă înțelepciune, răbdare și maturitate.
