2020 aproape s-a dus și n-a fost film. Nimeni nu s-ar fi gândit la început de an ce va fi. Oamenii l-au numit, anul covidului. Noi creștinii, îl remarcăm ca începutul sfârșitului. Poți privi acest an în funcție de tabăra în care te afli.
Dacă nu-L cunoști pe Dumnezeu, îl privești fie ca pe o îngrijorare pentru ce va fi, fie ca pe un motiv de a privi în viitor cu optimism, în sensul că după nor aștepți să iasă soarele. Dacă-L cunoști pe Dumnezeu, te gândești că indiferent ce va fi, ești în brațele Lui, că trebuie să fii pregătit cu credința în tolbă, să fii gata să te înalți ca o săgeată spre norii izbăvirii.
Biserica a avut de toate în 2020. A transpirat, a respirat dar a supraviețuit pentru că a fost încă har. Am plans, am râs, am privit cu speranță, am încercat să respectăm restricțiile și să iubim fără restricții. Mulți oameni s-au trezit din letargie anul acesta. S-au pregătit temeinic pentru cer, de fapt, de data asta, și-au făcut bine temele.
Pentru cea mai mare parte din noi, 2020 a fost o binecuvîntare pentru că ne-am trezit din visul frumos. Noi visam la cer fără să îndrăznim să-l atingem. Noi visam la cer, dar visam că mergem pe flori și, cum spune poezia, pe flori nu poți fi dus. Noi visam, dar realitatea ne-a trezit.
Mântuirea am câștigat-o prin Hristos, însă avem de luptat. Dacă abandonăm lupta, am pierdut. Așa este în viață, în general. 2020 ne-a învățat că nu trebuie să renunțăm ci să insistăm la Tatăl. Să stăruim în bine, să batem la ușă până ne dor degetele.
Tot anul acesta am învățat ce trecători suntem și că toate trec repede. Crăciunul s-a dus de parcă n-a fost. Noaptea de anul nou se duce și ea. Zilele noastre pe pământul acesta bolnav, se duc și ele. Dar nu ne plângem. Ne așteaptă fericirea.
Cine vrea să o prindă, trebuie să-L apuce pe Hristos.
